Tata se lăuda că în tinerețe a fost bucătar la Intercontinental și o neînțelegere l-a făcut să renunțe la acel loc de muncă. Probabil, neînțelegerea mirosea a țuică de caise.
Îmi amintesc foarte bine mirosuri. Mirosul de clătite dintr-o zi de vară indiană, cînd, în minuscula noastră bucătărie recent zugrăvită de mama, tata se ocupa de desert. Eram fericită. Tata nu ne gătea niciodată. În afară de grătar. Dar aceasta este o altă poveste care implică alte miresme.
Simțul meu olfactiv îmi spune că era duminică. Pe masa din bucătărie fuseseră scoase o sticlă de apă minerală și una de vin, cu un tablou pe etichetă, semn că urma să sărbătorim ceva. Eu mă învîrteam în jurul tatei, el învîrtea clătitele în tigaie pînă cînd, în valsul ei sublim, una dintre ele s-a lipit de tavan. Exact ca în desenele animate sau în filmele siropoase, numite și comedii romantice.
Atunci, mama a început să țipe, cîinele să latre, tata a aruncat tigaia și s-a dus „în centru” să bea, iar pereții, pentru a se asorta cu tavanul, au căpătat puțin luciu de la stropii de ulei. Comedia romantică a devenit un film de groază și viața noastră de familie a revenit la normal, sub ochii țărăncii de pe sticlă, care ne privea satisfăcută sau plictisită sau ambele (?) din iarbă.
Toți bărbații din familia mea beau. Nu-mi amintesc să fi fost cineva care să nu se fi dedat la așa ceva. Lipsa banilor, belșugul, femeile, familia, serviciul, Revoluția, ce-bine-era-înainte, copiii, Mercur în retrograd, fazele lunii, Mercur ieșit din retrograd, eclipsa din ’99, „Două la primărie, două la prefectură, două la școala de băieți...”, orice era un motiv suficient de întemeiat pentru un pahar sau douăzeci. Unii făceau scandal, alții mergeau la culcare.
La noi în familie, însă, fără scandal nu exista sărbătoare. Beau și femeile. Mama și sora lui tata (ambele model „Zoe, fii bărbată”), mamaia Maria și mătușica Zoica, beau cot la cot, uneori mai abitir ca tata și porneau un scandal care de obicei dura trei zile și trei nopți, ca-n basme, în spatele gardului înalt de beton, construit de mama, escaladat de exemplarul x din cățelul Bobiță (Zoica își numea cățeii după Bobby din Dallas), al cărui singur neajuns (al gardului) era lipsa izolării fonice.
Tataia, partenerul meu de tabinet, a dispărut din peisaj destul de subit, în anul în care eu începeam școala, la vreo două-trei zile după o luptă corp la bîtă cu mamaia.
Tataia făcea parte din categoria bărbaților care beau ca să uite și merg docili la culcare.
Îmi amintesc că bea rom la magazinul cu de toate de peste drum, la singura masă de lîngă intrare. Mă trimitea mama să-l culeg de acolo și el îmi cumpăra suc și cîte o ciocolată tricolor, care mirosea ca licoarea caramelizată din paharul lui, rugîndu-mă să mai stau puțin. Stăteam. Stăteam amîndoi și ne uitam la anotimpuri cum făceau troc de culori.
În copilărie, asociam tot ceea ce era masculin cu miros de alcool, de țigări, de animale.
Cînd am trecut în clasa a II-a și am scăpat de o cotoroanță de învățătoare – pentru că se pensionase –, l-am cunoscut pe domnul Rotaru. Domnu’.
Semăna cu Eminescu. Numai că avea pielea măslinie, ochii închiși la culoare, era mai aplecat de spate (dar sigur că și Eminescu ar fi ajuns să aibă o cocoașă micuță dacă n-ar fi murit de tînăr) și fuma încontinuu la ore, sprijinit de catedră. Nu-mi amintesc să se fi așezat vreodată la catedră. Ne preda în picioare, uneori atîrnînd de un colț de bancă, intimidîndu-ne și fascinîndu-ne, cu mirosul lui de colonie și tutun. Primul dans din viața mea a fost cu domnul învățător, la banchetul din clasa a IV-a. A dansat cu toate fetele din clasă și noi ne simțeam, pentru întîia dată, frumoase și văzute.
L-am vizitat în fiecare an, de ziua lui de nume, pe 8 noiembrie, pînă cînd a ieșit la pensie. Mă prezenta clasei, cu mîndria unui părinte și cu tandrețea cu care, uneori, cînd ne asculta, îmi zicea mademoiselle și se juca cu codițele mele. Cînd am scris în revista liceului, i-am dus un exemplar. Cînd am publicat pentru prima dată într-un ziar, m-a lăudat în tot satul.
Cînd am întrebat ultima oară de el, murise. Nu l-am mai văzut de douăzeci de ani, dar îl am proaspăt în minte, la fel ca fotografia poetului național, care trona deasupra tablei, lîngă icoana Mîntuitorului. Domnu’, Arhanghelul Mihai al tinereții mele, căruia îi sînt recunoscătoare prin fiecare cuvînt pe care-l scriu.
Azi, cel mai puternic asociez bărbăția cu mirosul lemnului de cireș pădureț în care Brâncuși și-a sculptat autoportretul, Cocoșul.
Degetele lui Hades afundate puternic în marmura de Carrara, imune la plînsetul Zeiței Vegetației, captivă între două lumi, în Răpirea Persefonei de la Borghese.
Trupul perfect al lui David, migălit de tînărul Michelangelo.
Colecția lui Peggy Guggenheim din Palazzo Venier dei Leoni, în care eu, o fată dintr-un sat din România, mă lăfăi de cîte ori am ocazia, fără a mă îndestula.
Muzica lui Satie, purtînd fantoma țambalului dintr-un ansamblu lăutăresc.
Fata cu zestre a lui Grigorescu și sfîrcurile ei împungînd țesătura cămășii.
Căci ce este masculinitatea dacă nu un vis frumos al feminității?
Un pahar de șampanie și o bucată de mămăligă, tălpi goale care să lase urme în praful de marmură care acoperea atelierul lui Brâncuși, ca o zăpadă fără de sfîrșit. Mintea nu mă trădează. Îmi mîngîi imaginația cu imposibilitatea apropierii.
Rozana Mihalache este poetă. Cea mai recentă carte: Tu știai că există O balenă Solitară În oceanul Pacific Al cărei strigăt atinge frecvențe Atît de înalte Încît nimeni din specia ei Nu o poate auzi?, Editura Zugzwang, Bucureşti, 2024.
Credit foto Michelangelo, David: Wikimedia Commons
