Se tot vorbește în ultima vreme despre un fel de blestem al votului negativ care ne-ar urmări. Că am fi mereu puși în situația să alegem doar răul cel mai mic și nu ceva sau pe cineva care ni s-ar părea cu adevărat bun. În primul rînd, poate că aici e de amintit vorba unui fost coleg al nostru de redacție, astăzi implicat în politică. El atrăgea atenția unor cîrcotași care-și exprimaseră nemulțumirile față de toți candidații apăruți la un moment dat, pentru niște alegeri locale (dacă-mi aduc bine aminte): Nu vă măritați cu ei, spunea el, trebuie să alegeți unul doar pentru postul de primar. Sigur, alegerea actuală e mai serioasă decît cea a unui primar. Dar la un studiu mai atent, ideea că electoratul nostru (chiar în partea lui mai pretențioasă) ar fi avut de ales mai mereu răul cel mai mic, cel puțin în cazul alegerilor prezidențiale, nu se prea verifică. A fost, desigur, acea alegere între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, pe care Emil Hurezeanu a comparat-o cu o opțiune „între ciumă și holeră”. Poate a mai contat și celebra vorbă a lui Traian Băsescu, în dezbaterea sa de pomină cu Adrian Năstase, cînd a spus că blestemul românilor e să aleagă între doi foști comuniști. Dar, în anii ’90, oamenii l-au ales pe Ion Iliescu cu majorități categorice și sloganuri care demonstrau de-a dreptul adorație („Iliescu apare, soarele răsare”). Emil Constantinescu a fost votat, la rîndu-i, cu mult entuziasm și speranță, chiar împotriva fostului mare favorit al electoratului, de care am amintit. La vremea finalei dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta nu se putea vorbi nicidecum despre un rău mai mic și unul mai mare, iar în competiția dintre Klaus Iohannis și Vasilica Dăncilă nu are rost nici măcar să pomenim această idee. În alegerile din noiembrie trecut, deși în cursă se înscriseseră o mulțime de candidați, multă lume se declara nemulțumită de „ofertă”. A trebui să se întîmple accidentul cu Călin Georgescu pentru ca mulți să înțeleagă că nemulțumitului i se poate lua darul, cum se spune. Darul alegerii. Iar cînd înțelegi cît de grave pot deveni lucrurile, ideea cu votul negativ apare ca un moft.
Candidații sînt și ei oameni ca toți oamenii, cu părți mai bune și mai rele. Nimeni nu e perfect. Așteptările prea mari pot anunța autoritarismul. Cînd din 14 candidați de toate felurile, spui că nu-ți convine nici unul, e puțin probabil ca atitudinea ta să fie chiar corectă. Mai degrabă înseamnă ori că ești în căutarea unor calități imposibile, că ai pretenții exagerate și nerealiste sau neconforme cu rostul normal al unui președinte, ori că nu mai ești în stare să alegi. A alege presupune un efort. Un efort care apare nu doar în cazul periodicelor alegeri politice, ci și în cazul cumpărăturilor de zi cu zi, de exemplu, în condițiile democratice ale unei piețe abundente și variate. E un efort care uneori poate chiar să scadă capacitatea de a opta, de a decide.
În asemenea împrejurări, cînd apare candidatul perfect, cel fără defecte, cel așteptat și dorit de mari majorități, cel care pare să nu mai aibă nici un fel de concurență, un „adevărat” Mesia, se poate spune că oamenilor li s-a cam urît cu democrația și cu alegerile.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
