Nu sînt neapărat un mare iubitor de cîrnați. Nu mănînc așa ceva decît foarte rar și, oarecum, din întîmplare. Acestea fiind spuse dintru început, am să vă istorisesc două întîmplări.
● Astă-iarnă am fost cîteva zile la Viena. Toată lumea știe de concertul de Anul Nou de la Musikverein, în care se cîntă valsuri de Strauss. Ei bine, noi am nimerit o săptămînă mai tîrziu la un concert similar, mai puțin tradițional, dar în aceeași sală celebră, tot cu muzică de Johann Strauss, la care nu cînta Vienna Philarmonic Orchestra, ci Tonkünstler-Orchester Niederösterreich, adică orchestra care e chiar rezidentă în acea sală, dirijor fiind Alfred Eschwé, despre care am aflat că e un specialist eminent în muzica lui Strauss. Nu mai era Anul Nou, dar, cel puțin la noi, era Sfîntul Ion. Nu mai erau ținutele de mare gală și personalitățile de la concertul de pe 1 ianuarie, dar încă era ceva destul de simandicos. În program scria că, dacă ajungi cu o oră înainte de începerea spectacolului, ai ocazia să deguști niște antreuri de la un bufet special, organizat în foaier. Cu gîndul la acel bufet, ne-am abținut să mîncăm ceva înainte. Dar, cum-necum, am ajuns nu cu o oră mai devreme, ci doar cu vreo 40 de minute. Bufetul era undeva la subsol. Deja nu se mai găsea absolut nimic de mîncare acolo. Era foarte multă lume, iar bunătățile, de bună seamă, fuseseră deja devorate. De bună seamă, și Viena își are „pișcotarii” ei. Am reușit să bem niște apă minerală, dar am rămas flămînzi pe toată durata concertului. Noroc cu muzica foarte frumoasă, care ne-a făcut aproape să uităm de foame. În ciuda formei, cam ca de hală, sala are, după cum știam și de la televizor, un tavan și niște candelabre extraordinare. În plus, acustica e de-a dreptul excepțională. Chiar dacă am stat undeva la balcon, pe niște scaune și trebuia să ne aplecăm ca să vedem întreaga orchestră și pe soprană, de sus, am avut senzația integrării în lumea bună a Europei (tocmai se desființaseră și controalele la graniță pentru români). În spatele sălii erau și locuri mai ieftine, în picioare. Orchestra a cîntat magistral, soprana invitată era poloneza Aleksandra Szmyd, iar la sfîrșit am avut parte și de „marșul Radetzky“, la care am aplaudat ritmic, dirijați fiind, și noi cei din public, de Alfred Eschwé. Am primit tot tacîmul, cum s-ar spune, la fel cum se întîmplă și la concertul de pe 1 ianuarie. N-am primit însă, cum ziceam, nimic din bunătățile de mîncare la care ne așteptaserăm, iar imediat ce am ieșit, încîntați și mîndri, din marea sală de concerte, am simțit cum „foamea dă de-a dreptul”, cum zice Creangă. Era trecut de ora zece seara, destul de frig și toate restaurantele închise. Ne-am îndreptat spre hotel, cu gîndul că nu vom mai mînca nimic pînă la micul dejun. Străzile erau aproape pustii. După un colț însă, am dat cu ochii de un chioșc, unde niște arabi vindeau hotdog cu mai multe feluri de wursti, albi sau de culoare clasică, mai subțiri sau mai groși. Ne-am repezit să comandăm cîte o porție cu muștar, cartofi prăjiți și bere. Erau și niște măsuțe improvizate acolo, la care ne-am instalat imediat. După minunatul concert în strălucitoarea sală, alături de eleganții domni și doamne în toalete de seară, cu bijuterii strălucitoare și parfumuri amețitoare, ne-am tratat cu cei mai minunați hotdogi pe care mi-i aminteam, în compania unor sărmani homeless care se învîrteau pe acolo ca niște umbre, sperînd că vom împărți și cu ei cîte ceva, ceea ce am și făcut.
● Una din marile plăceri asociate cu schiatul, mai ales în Alpi, este aceea de a mînca în plină iarnă, la altitudini mari, în mijlocul zăpezilor montane, la terasele de afară ale cabanelor. Sînt împrejurări în care, oricît de ger ar fi, te poți simți ca vara la mare, pe plajă. Doar că italienii au obiceiul să închidă bucătăriile la ora trei după-amiază, uneori chiar și mai devreme. Dacă n-ai fost prezent în intervalul fixat în mod tradițional pentru prînz, să fii sănătos. Mai găsești restaurant deschis doar după ora șase. Uitînd de această regulă și furați de bucuria de a schia pe lunga și plăcuta pîrtie din Peio, ne-am trezit cam tîrziu să ne oprim la o cabană, ca să mîncăm. Totul se strîngea, galantarele autoservirii dinăuntru erau golite și nimeni nu se mai putea servi de acolo. Am ieșit înapoi pe terasă, cu fețele cam lungi. Lumea începuse deja să părăsească mesele. Ne-am uitat primprejur, încercînd să găsim vreo soluție. Și chiar exista una. Pe o latură, la un fel de ghișeu, se vindeau hotdog și cîrnați cu cartofi prăjiți, fără vreo limită de oră. Ne-am repezit acolo și am comandat bere, cartofi prăjiți și cîrnați. Cîrnații salvatori. Eram încălziți de schiat și soarele ardea destul de bine, chiar dacă temperatura era de iarnă. Cum spuneam, sînt acele împrejurări în care e o plăcere să mănînci afară. Ce s-a adăugat însă acestui moment foarte special a fost muzica nemțească din boxele instalate afară, pe terasă. O muzică ușoară, de petrecere, tipică, dar pe care nu știam cum s-o numesc. Un gen ca pentru Bruderschaft, pe care, în mod normal, nu-l prea poți asculta. Acolo însă, odată cu masa aceea la care nu mai speram și care ni s-a părut de-a dreptul delicioasă, muzica părea să fie cea mai potrivită din lume. Cu o mare satisfacție, am botezat-o instantaneu: muzică de cîrnați.
