Undeva, la marginea satului, exista o cale pe care se putea ajunge la ultimele case dinspre munte. Era o potecă cu o porțiune destul de înclinată, pe care o puteai străbate cu piciorul. Localnicii care o cunoșteau, și care nici nu aveau încotro, reușeau s-o treacă și cu căruța. Se hurducăiau pe acolo zilnic pentru a se aproviziona cu cele necesare în gospodărie. Iarna, cînd venea zăpada, căruța era preschimbată într-o sanie trasă de cal și oamenii își continuau astfel indispensabilele deplasări. Exista și o variantă mai lată, pe vale, dar pe ea apăreau alte probleme. Cînd nu era secetă, într-un loc se forma o mică mlaștină în care orice mijloc de transport se putea afunda. De cele mai multe ori cînd se întîmpla asta, pățitul trebuia să apeleze la utilaje grele pentru a ieși din împotmoleală. Mai mult, pe o bună parte a văii creștea iarbă și sătenii din vecinătate se supărau foc dacă vreun trecător o călca. Odată culcată la pămînt, iarba nu mai putea fi cosită, ziceau ei, adică era afectată averea cea mai de preț prin partea locului, nutrețul pentru vite.
La căderea comunismului, mai toate drumurile erau stricate, improvizate sau chiar impracticabile. La fel se întîmpla și cu altele, cu rețelele de apă, de exemplu, că despre canalizare, prin multe sate nici că se auzise. „Buda” din fundul curții era o adevărată instituție, dar nici măcar aceea nu exista întotdeauna la o gospodărie. Circula o vorbă celebră a unui țăran care găzduise niște orășeni. Cînd aceștia întrebaseră de locul cu pricina, el îi dusese în pădurea din spatele casei și făcînd un gest amplu cu mîna le zisese: „No, păi, de aci încolo, cît vedeți cu ochii, îi tăt numai o budă”. Nu că astăzi ar fi ca-n Elveția, dar pînă nu foarte demult, în zone destul de întinse ale țării, subdezvoltarea era cruntă. Noroc cu peisajele.
Un amic de-al meu, cu care împărțeam o căsuță de vacanță în acel sat, s-a încumetat la un moment dat să coboare cu mașina pe amintitul drumeag, mai mult potecă. Și-a zis că vechea lui Dacie 1300 nici n-ar fi avut ce mare lucru să mai pățească, după cît o hărtănise pînă atunci. Zdrăngănind și bocănind, dînd cu fundul de pămînt de vreo cîteva ori, mașina a ieșit în partea cealaltă. Ba chiar amicul a reușit s-o ducă și înapoi la deal, pe același traseu. După experiența asta, mi-a atras atenția că dacă mai îndreptăm terenul într-un loc și mai săpăm puțin într-o margine să lărgim puțin calea, parcă s-ar face un drum pe care să poți trece mai normal cu o mașină. Am reușit să mobilizăm niște vecini mai gospodari la treaba asta și, într-o duminică destul de călduroasă de august, am ieșit cu toții la muncă voluntară. Eram vreo cinci-șase oameni, cîțiva cu cazmale, unii cu tîrnăcopul, alții cu un baros. Zona era pietroasă și în curînd ne-am dat seama că ne înhămaserăm la o muncă mult mai serioasă decît ne-am închipuit. Cele mai multe probleme ni le puneau bolovanii și stîncile, care răsăreau imediat de sub stratul subțire de iarbă și pămînt.
Ulterior, aflînd cu ce fel de activitate ne ocupaserăm în acea duminică, o doamnă mai în vîrstă din București m-a întrebat imediat dacă am avut ochelari de protecție. Am fost surprins. De unde știa atît de precis o intelectuală fină și fragilă ce-i trebuie unui muncitor care sapă la drumuri? Pentru că exact asta ne lipsise și nimeni nu se gîndise și să se echipeze cu așa ceva. Doamna mi-a explicat că auzise de un unchi al ei care lucrase la spart piatră, ca deținut politic în anii ’50, că se întîmplă destul de frecvent ca așchiile de piatră să-ți sară în ochi. Noi am avut noroc să nu pățim nimic, dar ne-am dat seama foarte bine de acest pericol. Nu la ochi, ci la picior s-a lovit unul dintre vecini, motiv pentru care a refuzat să mai participe la orice alte zile de clacă pe care ne-am străduit să le mai organizăm. L-am auzit spunînd că l-a pedepsit Dumnezeu pentru că a lucrat duminica. Cred că era pentru prima oară cînd auzeam un bărbat invocînd un asemenea argument. În timpul comunismului nu pomenisem așa ceva.
În ziua aceea, totuși, am lucrat cu toții destul de susținut. Cînd dădeam de o piatră mai mare, care nu se lăsa spartă cu una, cu două, apărea nea Gheorghe, un țăran în vîrstă care le știa pe toate. Cînd era nevoie de el, se ridica de la umbra copacului de unde ne urmărea cum muncim și intervenea. Privea piatra aceea îndărătnică din mai multe unghiuri, apoi, cu ochii fixați asupra ei, întindea mîna cerînd barosul. Aproape de fiecare dată, o singură lovitură îi ardea moș Gheorghe, acolo unde știa el, și piatra se făcea bucăți, în exclamațiile noastre de bucurie și de admirație pentru iscusința lui. Așa am avansat piatră cu piatră, metru cu metru. La sfîrșitul zilei, lărgiserăm poteca suficient cît să fie mai lesne de trecut pe acolo cu un mijloc de transport. Apoi, de-a lungul vremii, fiecare a mai contribuit cu cîte ceva. Unii au dat bani, alții au împrăștiat pietriș. Periodic s-a mai netezit drumul cu o lamă de buldozer, ba chiar s-a mai turnat și niște bitum. Astăzi, porțiunea aceea de uliță deservește vreo nouă case, dintre care patru au fost construite ulterior acțiunii noastre. Cu oarecare grijă, se poate trece acum pe acolo cu orice fel de autoturism. S-a pus chiar problema asfaltării, dar primăria a invocat mereu motivul că acea cale de acces nu apare în catastife ca drum public. Sigur, într-un fel e privat, adică făcut chiar cu mîinile localnicilor.
Probabil că mulți dintre cei care-l folosesc nu au idee despre felul în care a fost făcut și nici cît de recent. Pentru ei poate părea un dat aproape natural, creat în cine știe ce vremuri imemoriale. Noi, inițiatorii, nu ne-am lăudat vreodată pe plan local cu ceea ce am făcut. În secret. însă, ne-a bîntuit ideea că ne asemănăm pionierilor care au contribuit la civilizarea Vestului Sălbatic.
