De fiecare dată cînd invit un autor să colaboreze cu Dilema, o fac convins că aduce valoare în plus prestigioasei noastre reviste. Cînd mi-a venit ideea să-l invit pe Alin Fumurescu să colaboreze permanent cu noi, știam despre el ceea ce știe toată lumea: că e un universitar româno-american în plină ascensiune, un political scientist, cum se spune pe-acolo, absolvent de Medicină și Filosofie la Cluj, cu doctorat la Indiana University. Îl citisem și i-am simțit clar certa vocație publicistică. Ne întîlniserăm de cîteva ori, după ce, din America, mă căutase să mă iscodească pe teme legate de trecutul meu politic. Era permanent curios să afle ce se întîmplă în România și mi-a fost limpede de la prima interacțiune cu el că, sufletește cel puțin, nu plecase niciodată pe de-a-ntregul din țară, deși se stabilise în America de ani buni. M-am bucurat că a acceptat pe loc să scrie la noi, i-a plăcut mult titlul pe care i l-am propus pentru rubrica sa („Nu ca-n perete“) și, pe parcursul mai multor ani, a publicat la noi texte admirabile. Cititorii au reacționat pozitiv, așa că nu a trecut mult timp de la debutul colaborării noastre și rubrica sa avea deja, cum se spune, fani. Nu i-a fost deloc greu să devină un dilematic, adică unul de-ai noștri. Ce se știe mai puțin, dar eu nu uit, este solidaritatea cu care a însoțit, cu îndemn și sfat, drumul complicat al revistei noastre în ultimii ani.
Moartea lui, prematură și șocantă, lasă un loc gol în sufletul de hîrtie al Dilemei, dar contribuțiile sale rămîn în patrimoniul de inteligență, eleganță și competență al arhivei noastre, iar zîmbetul și umorul lui jucăuș rămîn în memoria celor care l-au cunoscut.
Multe s-au spus despre Fumi în ultimele zile. Înțeleg să aduc și eu, în acest îndoliat context, amintirea mea dintr-un unghi din care, poate, nu mulți l-au cunoscut pe prietenul meu. De mult timp plănuiam să vizitez Texasul. Atracția mea pentru acest stat american, care este un spațiu cultural-istoric unic și fabulos, are multe explicații, nu le voi da aici. Cum Fumi trăia acolo, discutam adesea cu el despre Texas. Iarna trecută am făcut, în sfîrșit, călătoria dorită. Am străbătut Texasul de la nord la sud, de la Dallas la Galveston, și de la est la vest, din Abilene (unde am ajuns pentru că voiam să vizitez un anume ranch) pînă la San Antonio. Și, bineînțeles, Houston – orașul unde locuia Fumi. În tot acest timp, am vorbit cu el la telefon, îi spuneam ce vedeam și îi spuneam cît de impresionat eram, iar el îmi însoțea emoția cu o vădită încîntare. Din păcate, o vedere față către față nu a fost posibilă. Pur și simplu, programele noastre nu s-au potrivit, dar ne-am promis că vom bea o bere în România, la vară, și vom povesti. N-a mai fost să fie.
Însă nu pot uita bucuria pe care admirația mea pentru Texas i-o producea. Și nu mi-a fost greu să înțeleg că îi plăcea în Texas și că era încîntat că, iată, încă un român simte Texasul așa cum îl simte el. I-am trimis o fotografie cu mine îmbrăcat în hainele de cowboy pe care tocmai mi le cumpărasem și a replicat imediat cu o fotografie cu el în hainele lui de cowboy. Îmi transmitea replici locale faimoase („You may all go to hell, I go to Texas”) și îmi povestea despre Alamo, dar și despre rafinata colecție Menil. Căci Texasul este un amestec absolut fabulos de cowboys și petroliști cu NASA și colecții de artă uimitoare. I-am spus, la finalul călătoriei, că mi-am descoperit sufletul de cowboy. A rîs și a spus că mă înțelege. Ceva m-a făcut să cred că trăise și el același lucru. Băiatul din Brad, ca un erou dintr-un film al copilăriei noastre, a trecut oceanul și a achiziționat o bucată de suflet de cowboy. Dacă e adevărat că sufletul unui om se îmbogățește pe parcursul vieții, atunci depun mărturie că sufletul lui Fumi, care s-a dus la Cer acum cîteva zile, dobîndise o dimensiune texană și nu mi-e greu să îmi imaginez că, de acolo de unde e, vede călăreții fantomatici ai cerului: Yippie-yi-o / Yippie-yi-yay / Ghost riders in the sky…
P.S. Am primit la redacție, prin mijlocirea lui Mihnea Măruță, un text evocator semnat de fiica lui Fumi, Ana Fumurescu-Moreno. Îl găzduiesc aici, în spațiul pe care îl împărțeam cu tatăl ei, în semn de omagiu și ca o mulțumire pe care Dilema o adresează celui care a fost Alin Fumurescu (1967-2025).
