Mai țineți minte capodopera lui Chaplin, Goana după aur, și imaginea convoiului sărăcăcios al căutătorilor, fiecare cu soba în spate, urcînd un versant înzăpezit? Ei bine, dacă în locul prospectorilor rufoși ne imaginăm orașele bogate ale lumii și dacă în locul metalului prețios ne închipuim aerul cel mai curat, atunci scena devine alegoria eforturilor pe care municipalitățile înlesnite le fac pentru asigurarea unui mediu urban sănătos. Căci, aidoma omulețului cu sfoară la brîu, orașele scormonesc acum după fiecare petic de teren plantabil, după fiecare terasă ce poate fi înverzită. Cum s-a ajuns aici?
Cucerirea Africii și Americilor și întemeierea coloniilor au însemnat canalizarea unor imense bogății către capitalele europene, iar colonialitatea și sclavagismul sînt doar două fațete întunecate ale sclipitoarelor arhitecturi ale barocului. Așa cum demonstrează Walter Mignolo, atunci cînd vizităm un oraș ce-și etalează splendorile, avem datoria de a ne gîndi, în oglindă, la orașul dispărut al popoarelor cucerite, la corăbiile încărcate cu slavi ce străbăteau Atlanticul. Recent, excavațiile din orașul bolivian Potosi au pus în evidență o groapă comună impresionantă, unde au fost îngropați, de-a valma, sclavii și lucrătorii din carierele minelor de argint deschise de spanioli în 1545, după victoria asupra incașilor de lîngă lacul Titicaca din 1538 și consolidarea cuceririi teritoriilor sud-americane. Pînă în secolul al XIX-lea, minele din Potosi au furnizat peste 60.000 de tone de argint, cu prețul a peste opt milioane de victime ale condițiilor inumane de muncă. Folosind aurul, argintul, cuprul, lemnul și piatra coloniilor, dar și munca sclavilor furnizate de acestea, orașele europene s-au șlefuit de-a lungul secolelor în comori ale culturii și civilizației, beneficiare ale proiectelor de geniu întocmite de iluștri arhitecți și ingineri. În frenezia etalării bogățiilor și obținerii avantajului competițional, orașele Revoluției Industriale au devenit extrem de toxice, aerul fiind înlocuit de fum. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, urbaniștii Orașului grădină au imaginat soluții de dezvoltare urbană în care vegetația ocupa locul cuvenit asigurării unui mediu optim de trai, dar, cu toate acestea, exemplele construite au rămas o raritate la nivel mondial. Reconstrucția orașelor distruse de bombardamentele celui de-al doilea război mondial a ținut foarte puțin cont de principiile enunțate de Howard, Unwin, Parker sau Geddes. Așa se face că, în anii 1970, se spunea că într-un oraș sărac nu ar trebui să bei apa, iar în unul bogat nu ar trebui să respiri aerul.
Acum, tehnologia face posibilă înverzirea orașelor bogate. Ghirlandele de amorași, norii spintecați de raze și grupurile statuare baroce au fost înlocuite de rafinate amenajări peisagistice interioare și exterioare. Suprafața spațiilor verzi dintr-o capitală dă măsura bogăției acesteia, iar numărul de mașini electrice pe cea a locuitorilor săi. Aerul capitalelor europene este mai curat decît a fost vreodată, iar jderii, aricii și fluturii se încumetă pînă în centru. Trotinetele fîșîie silențios pe piste, iar terasele zgîrie-norilor zumzăie de albine. Florile miros îmbătător la fiecare pas, alimentate de firicele de apă discret amplasate. Și chiar atunci cînd viața din oraș pare mai frumoasă ca niciodată, cuiul lui Mignolo se răsucește în cortex și prăbușește decorul căci, în spatele grădinilor suspendate ale Semiramidelor corporative, undeva, peste mări și oceane, sînt deschise mine de litiu unde muncesc copii luați de la școală pentru a ajuta familia săracă, ori chiar copii de vîrstă preșcolară. În Paseli, echipe de copii nigerieni sortează minereul extras ilegal de adulți. La fel se întîmplă în Manono, Congo, sau Masvingo, Zimbabwe, unde se practică mineritul de subzistență. Producția ilegală este aprobată tacit, în contextul crizei litiului, noul aur care stă la baza fiecărei baterii de telefon, aparat fotografic, trotinetă, autoturism sau autobuz care face viața mai curată, mai frumoasă, mai simplă și mai smart pentru europeanul educat și rafinat. Acesta, cumpărînd dispozitive eco, luptă pentru un aer cît mai curat, pentru toată planeta, dar mai ales pentru el însuși. Însă această luptă nu înseamnă, să ne înțelegem, reducerea consumului ori schimbarea radicală a obiceiurilor, ci doar înlocuirea unui tip de producție cu o alta, ale cărei efecte în timp pot fi doar cu greutate anticipate. Iar arhitectura contemporană aderă fără ezitare la frenezia împăduririi verticale a orașelor somptuoase, acolo unde o pană de curent de două zile, ca aceea recentă din Spania, nimicește toate plantațiile dependente de tub, țeavă și pompă și oprește toate dispozitivele bazate pe baterii reîncărcabile, dar nu și minele de litiu unde se sapă la cazma și se sortează la mînă. Despre minele de cobalt vorbim altă dată.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
