Pentru mulți dintre noi, Irakul e sinonim cu războiul, cu cele două intervenții militare americane și cu Saddam Hussein, o țară încă periculoasă, în care n-ai avea motive prea multe să călătorești. În anii ’80 însă, mii de români au lucrat acolo pe diferite șantiere. Și pe atunci țara era în război, ba chiar unul foarte crîncen, cu Iranul vecin. Conflictul a fost declanșat de Saddam Hussein, care își imaginase că armata sa ar fi putut ajunge la Teheran în trei zile. Un vis dictatorial care, după cum se pare, e destul de frecvent în istorie. În ciuda acestei iluziei, războiul a durat nu mai puțin de opt ani, fiind unul dintre cele mai lungi conflicte armate din secolul trecut. Cum o duceau însă muncitorii noștri de pe șantierele irakiene în acea vreme? Eu știu o mulțime de povești de la un unchi care a lucrat cîțiva ani la Al Qaim, la automatizarea unei fabrici de ciment.
Am avut însă surpriza să găsesc și o amplă descriere, cu multe subtilități și detalii, în cartea profesorului Emil Sîrbulescu – Cinci ani în Irakul lui Saddam Hussein (Editura Humanitas, 2023). Autorul a fost tot la Al Qaim, în calitate de traducător (din engleză), postură din care a asistat la tot felul de întîmplări și situații delicate, ciudate sau amuzante. E interesant de descoperit cum se înțelegeau românii, scăpați temporar de sub dictatura lui Ceaușescu, cu irakienii aflați sub dictatura lui Hussein, cum se împăcau cele două tipuri de mentalități ale unor indivizi oprimați de două regimuri între care erau unele asemănări, dar și multe deosebiri. La fel de interesante erau și relațiile dintre autoritățile române și cele irakiene, care trebuiau adeseori să se înțeleagă în rezolvarea unor probleme delicate. De exemplu, o mare problemă, își amintește profesorul Sîrbulescu, s-a iscat cînd niște muncitori români au furat două aparate de aer condiționat din fabrică, pentru a le vinde unor localnici. Furtul petrecîndu-se noaptea dintr-un obiectiv păzit, pe timp de război și sub legea marțială, făptașii riscau pedeapsa cu moartea. Au fost salvați de execuție grație sfaturilor unui avocat irakian, dar au fost condamnați la trei ani de închisoare în îngrozitoarea pușcărie, devenită ulterior celebră pe plan mondial, Abu Ghraib. Au scăpat și de acolo printr-un noroc de natură diplomatică, fiind schimbați laolaltă cu alți români mai importanți condamnați și ei în Irak, contra unor studenți irakieni, prinși cu afaceri necurate în România și ai căror părinți aveau influență la Bagdad.
Dincolo de astfel de riscuri pe care unii și le asumau, nerealizînd că în Irak sînt mult mai serioase decît în România, lucrătorii noștri constatau că viața în regimul lui Saddam Hussein, care era tot de sorginte socialistă, nu se compara cu cea din țară. De exemplu, dacă în România acelor
vremuri nu se găsea carne decît cu mare greutate, în Irak problema era că, în privința cărnii de vită, se vindeau pachete prea mari ca să intre într-un congelator obișnuit. Era deci nevoie să se asocieze mai multe persoane pentru a o cumpăra și a o împărți ulterior. La carnea de pui, relatează autorul (probabil din pricina războiului), exista o limită. Adică nu se puteau cumpăra mai mult de 20 de pui de persoană. Cine a trăit în anii ’80 în România își amintește ce mare bucurie era cînd reușeai să cumperi un pui. Chiar dacă exista multă propagandă și un cult al personalității lui Saddam Hussein similar cu cel al lui Nicolae Ceaușescu, cu interminabile apariții televizate și cu figura liderului revărsată pe enorme afișe stradale, Irakul era totuși o economie în care, cu toată centralizarea și planificarea de tip socialist, mai erau proprietari, producători și negustori privați. Existau autostrăzi, iar mașinile nu erau toate de o singură marcă, așa cum se ajunsese la noi. În colonia muncitorească a șantierului de la Al-Qaim, un director român isteț reușise să construiască terenuri de sport și un bazin de înot de dimensiuni olimpice, lucru nemaiauzit pe șantierele din țară.
Emil Sîrbulescu povestește și că mulți irakieni erau destul de bogați, nu puțini deținînd în mod tradițional și cantități importante de aur, lucru devenit vizibil cînd autoritățile de la Bagdad au inițiat o campanie de donații de aur, pentru finanțarea războiului cu Iranul. Întreprinderea a părut a se bucura de mare succes. Războiul nu se simțea la Al-Qaim, dar în alte locuri și la Bagdad, autorul cărții povestește că explodau destul de des rachete lansate din Iran, care provocau distrugeri și victime, dar nu neapărat și panică. Oamenii se obișnuiseră cu bombardamentele.
Așadar, într-o țară aflată sub o dictatură nemiloasă și într-un război devastator cu puternicul vecin de la est se putea trăi mult mai normal decît în „Epoca de aur” a lui Ceaușescu, după decenii întregi de pace. Dovada e și că muncitorii și inginerii din România acelor vremuri se străduiau din greu să ajungă în Irak, fiind fericiți să poată lucra acolo. Plecau fericiți din țară, mai mult sau mai puțin conștienți că fug de un război mult mai insidios, cel pe care regimul comunist îl ducea în permanență împotriva întregului popor.
Dincolo de viața din vremea lui Saddam Hussein, Emil Sîrbulescu descrie cu mult interes celebre situri arheologice și locuri istorice din Irak, pe care a apucat să le viziteze și asupra cărora s-a documentat în detaliu. N-a stat în Irak, ca mulți dintre colegii lui, doar pentru un cîștig material ceva mai consistent, fără habar de istoria și tradițiile acelor locuri faimoase. Istorisirile sale despre nenumăratele vestigii ale civilizației mesopotamiene, despre asirieni și babilonieni, despre Ninive sau Babilon, mai că deschid pofta de a călători în Irak.
