Vrem să ajungem la diner-ul anunțat de afișe, cu numele Peggy Sue, preluat dintr-un film. Din greșeală ieșim prea devreme de pe autostradă și ne trezim printre niște cocioabe dubioase. Dăm peste un soi de cîrciumă închisă, care nu poate avea legătură cu marile reclame anterioare. Parcă am nimerit în alt film, un western în care avem în față locul cel rău, acela unde, eventual, hălăduiește personajul negativ, care întîrzie totuși să apară, provocînd suspans. Facem cale întoarsă, oarecum de urgență, ceva mai alarmați, probabil, decît e cazul. Ajungem din nou pe autostradă și găsim calea cea bună spre diner. Ne așteaptă o parcare generoasă în care, spre încîntarea noastră, sînt o mulțime de automobile Ford Mustang. Dintr-unul coboară un cuplu vorbind românește. Intrăm în vorbă cu ei și aflăm că locuiesc la Los Angeles și se întorc, ca și noi, de la Las Vegas, unde au petrecut week-end-ul și au pierdut vreo trei sute de dolari, prin cazinouri. O pagubă scontată.
Interiorul localului are un farmec retro. Arată exact ca un diner din filme, cu banchete de piele și mese așezate ca într-un vagon-restaurant. Chelnerițele poartă halate verzui, bonete pe cap și ochelari cu rame groase. Mă gîndesc că o fi ceva de prin musicalul făcut de Coppola în anii ’80, pe care nu mi-l mai aduc bine aminte. Era vorba acolo de o întoarcere în timp. Ei bine, locul ni se pare și nouă ca din altă epocă a Americii, una pe care o percepem mai umană și mai caldă. Pereții sînt plini de afișe din filme clasice și poze cu actori faimoși. Aflăm că localul, fondat în anii ’50 (probabil cu alt nume), e chiar la jumătatea distanței dintre Las Vegas și L.A., și că actori de la Hollywood se opreau deseori aici să mănînce, în drum spre cazinourile din Las Vegas sau întorcîndu-se de la ele spre reședințele lor din L.A.
Lîngă restaurant e și un nelipsit magazin cu suveniruri. Pe un perete, un afiș nostim te îndeamnă să adopți o vacă pentru că „doar e vegetariană”, nu-i așa?... La toaletă, pe băieți îi așteaptă o surpriză: Marilyn Monroe care-i privește atent dintr-un afiș, foarte încîntată de ce vede. Fetele au parte, însă, de o senzație și mai tare. La toaleta lor dau peste un bețiv care, sprijinit de un perete, pare să facă pipi. Sînt cît pe ce să iasă imediat afară, oripilate, dar realizează la timp că e doar un manechin foarte veridic, o glumă făcută clienților.
Surprizele continuă la masă. Meniul pare și el retro, dintr-o lume de pe vremuri. Multe produse sînt homemade și seamănă cu ceea ce găteau bunicile de pe la noi. Ce-i drept, sandwich-ul numit Audrey Hepburn, cu carne de curcan, șuncă, brînză elvețiană, felii de roșii și pîine coaptă în cuptorul local, deși foarte bun, e și foarte mare și deloc compatibil cu silueta respectivei actrițe. Friptura de vită la cuptor, cu piure, e magnifică. Mi-am amintit cum, foarte de demult, Camil Petrescu jr., care trăia la New York, unde am avut și ocazia să-l cunosc, mi-a povestit despre nostalgia lui pentru piureul de acasă, din România, acela peste care se toarnă sosul de la friptură și pe care acolo nu-l putea găsi nicicum. Dacă ar mai trăi, i-aș spune că am descoperit cel puțin un loc din America (chiar dacă pe cealaltă coastă) unde poți mînca acel piure pe care-l știm din România.
După friptură vine și o delicioasă plăcintă de mere, homemade, desigur cu referire la aceea făcută de bunica lui Peggy Sue, despre care în film se spune că ținea întreaga familie laolaltă. Nu mai pomenesc de spectaculosul milkshake, cu o cireașă confiată în vîrf. De băut, primim sirop de fragi cu sifon, așa cum se găsea odată și pe la noi, chiar pe stradă. Prețurile sînt parcă și ele dintr-o Americă de demult, adică foarte rezonabile.
Aș zice că, așa cum pe coasta de Est am avut parte de o masă la un restaurant italienesc din Boston, pe care n-am uitat-o, pe astălaltă parte a continentului, masa și atmosfera de la Peggy Sue sînt pentru noi o surpriză excelentă.
Apropo însă de o Americă trecută, înțeleg foarte bine nostalgia multora pentru ea. Idealizarea vremurilor de altădată e un fenomen universal răspîndit. Lucrurile rele sînt uitate. Presupun că e un sentiment care a contribuit destul de serios și la alegerea lui Trump ca președinte. Doar că, pînă la urmă, întoarcerea în trecut e posibilă numai în filme ca Peggy Sue se mărită.
