„Am făcut parte din viața voastră și am descoperit, împreună, pentru o vreme, știința jocului și jocurile științei! Vă mulțumim!” Astfel sună anunțul postat astăzi, 16 iunie, pe pagina „Orășelului cunoașterii” din strada Pajurei 3A, București. Pot spune că m-am întristat. Avînd trei copii, am avut ocazia de a vizita „Orășelul cunoașterii” de mai multe ori și, de fiecare dată, am descoperit ceva nou și folositor educației. Vă sînt familiare școlile supraaglomerate, cu laboratoarele de fizică transformate în săli de clasă? V-ați confruntat cu dificultatea realizării de experimente acasă, pentru a exemplifica utilitatea conceptelor teoretice predate la școală, dar și a facilita înțelegerea fenomenelor prin observarea lor în cîmpul realității? Eu, da. Și „Orășelul cunoașterii” era locul perfect unde puteai merge cu copiii, iar ei să descopere, jucîndu-se, legile fizicii. Locul era frumos amenajat, prietenos, era evident că se pusese multă pasiune în confecționarea materialului didactic, cu mijloace modeste, autohtone, cu buget mic. Dar fiecare exponat fusese foarte bine gîndit și se vedea o pasiune care, de multe ori, lipsește procesului educațional instituționalizat. „Orășelul cunoașterii” nu și-a propus niciodată să rivalizeze cu „Cité des sciences et de l’industrie” de la Paris unde poți să te pierzi și două zile prin săli, ca să nu mai vorbim despre explorarea parcului. Așa cum Bucureștiul este supranumit „Micul Paris”, mie îmi plăcea să cred că „Orășelul cunoașterii” era un frățior al „Orașului științelor și industriilor”, dacă nu din perspectiva dimensiunii, măcar din cea a spiritului.
Chiar dacă orășelul bucureștean al științei nu era decît o sală mai mare și cîteva încăperi, toate experimentele propuse, fără excepție, erau amuzante și foarte riguros organizate în plan euristic. Cu cîțiva bolțari din placaj încleiat și un cofraj, copilul putea descoperi modul prin care montarea cheii de boltă asigură integritatea structurală a arcului și, mai mult, acesta îi putea susține greutatea fără a se distruge. Dar cel mai amuzant „joc” era acvariul cu tsunami, acolo unde copilul nu-și încerca doar forța de a provoca un val de dimensiuni considerabile, ci își dezvolta capacitatea de a observa propagarea undelor în mediul lichid, înțelegînd fenomenului reflectării undelor și rezonanței.
Timp de 11 ani, Asociația Pro Cunoaștere a susținut acest proiect educațional de care s-au bucurat zeci de mii de copii și adulți și puteam să mă gîndesc la faptul că declinului componentei experimentale e educației din școlile publice i se puteau opune inițiative ca aceasta care, într-o ambianță ludică, îi aduce pe copii mai aproape de disciplinele STEM (Știință, Tehnologie, Inginerie, Matematică). Îmi puteam imagina preluarea proiectului de către Ministerul Educației și transformarea lui într-o politică publică la nivel național, în care să se înființeze cîte un orășel al cunoașterii la fiecare 200.000 de locuitori. Vizualizam dezvoltarea societății cunoașterii în România.
Mă mai gîndeam că singurul lucru care poate opri războiul este cunoașterea. Iar acum războiul se extinde vertiginos și brutal, iar cunoașterea își închide porțile pentru publicul larg. Un orășel care își încetează existența, aidoma Petrei rămase fără apă, ori Kayaköy, din Turcia, după părăsirea sa de către greci. Nu cunosc cauzele care au condus la decizia închiderii definitive a „Orășelului cunoașterii”. Le pot doar bănui. Însă am învățat la Facultatea de Arhitectură ce înseamnă să întemeiezi un oraș. Știu cîtă gîndire este necesară pentru a organiza totul în cele mai mici detalii. Apoi, cît de greu este să îl realizezi efectiv. Nu în cele din urmă, a-i da viață înseamnă un efort constant, dedicat și creativ, ce presupune nenumărate sacrificii. Dar emoția cea mai mare vine din însuși actul creației, așezarea unui punct bun pe harta zdrențuită a unui oraș suferind de sărăcie și opulență, incultură și necunoaștere.
Acum, acest punct nu mai este. Iar de la 1 iulie se închide și Muzeul Geologic Național din București, o instituție inestimabilă, despre care voi vorbi într-un alt articol. Vede cineva din Guvernul României aceste semne? Încotro ne îndreptăm? Nu se poate face chiar nimic pentru a salva pilonii pe care se întemeiază, în fond, societatea cunoașterii, despre care se pare că e mult mai ușor să vorbești decît să o înfăptuiești?
Cînd am început să public articole în rubrica „Urbe în vorbe”, nu mi-a trecut prin minte că o să scriu necrologuri ale unor inițiative urbane atît de generoase, necesare și frumoase. Este 2025 anul în care cunoașterea ia calea codrului, părăsind capitala României, unde chiar nu mai este loc și pentru ea?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Sursă foto: oraselulcunoasterii.ro
