După ce Codruț Constantinescu a descris recent în Dilema una dintre frumoasele regiuni ale Italiei (ce regiune nu-i frumoasă în Italia?) – Liguria –, aș adăuga și eu ceva despre capitala ei – Genova. Dacă extraordinara Veneție e azi o destinaţie pentru foarte multă lume, nu același lucru se poate spune despre marea ei rivală din Evul Mediu, Genova. Înainte de descoperirea Americii, cele două orașe erau marile puteri maritime ale Europei și ale lumii. Bineînțeles, Veneția are atuul amplasării neobișnuite, într-o lagună, și pe cel al unei arhitecturi cu totul și cu totul excepționale. Dar și Florența, așezată într-un loc ceva mai „normal” decît Veneția, depășește Genova din punct de vedere al interesului turistic. Cauzele istorice se pare că se află, în bună măsură, în felul de a fi al celor care au condus Genova. E vorba în special de familia Doria, despre care se poate spune că e echivalenta mai cunoscutei familii de’ Medici din Florența. Puternicii și bogații membri ai familiei Doria au fost orientați spre afaceri și negoț și nu s-au preocupat de artă și frumos așa mult ca de’ Medici.
Genovezii au înființat unele dintre cele mai vechi bănci din lume (cu activitate bancară în sens modern). Banca di San Giorgio e prima bancă de stat cunoscută din istorie, fondată la 1407 și închisă în 1805. Tot la Genova s-a înființat, în 1483, Banca Carige, a cărei activitate (atenție!) continuă și astăzi, în peste 500 de filiale din Italia. Genovezii și-au căpătat renumele de cei mai lacomi și zgrîciți dintre italieni, cam la fel ca și scoțienii printre britanici. Desigur, ca orice clișeu, nici acesta nu e verificabil și, în orice caz, nu poate fi generalizat pentru toți genovezii. Dar, din cîte se spune, bogații din Genova preferă dintotdeauna să trăiască bine, dar fără să-și afișeze bogăția, fără ostentație. Asta se reflectă în felul în care arată imobilele. Luxul și confortul sînt mai degrabă în interior. Ceea ce nu înseamnă că Genova n-are clădiri și palate foarte frumoase. De fapt, ca și în restul Italiei, sînt atît de multe, încît sînt aproape imposibil de întreținut. S-a apelat la tot felul de soluții. De exemplu, un asemenea palazzo impresionant a fost închiriat unui magazin care se obligă prin contract să-l și întrețină. Așa se face că, intrînd într-un magazin de îmbrăcăminte nu prea scump și cu o faimă destul de recentă, poți da peste o statuie de marmură de secol XVI. La fel, un bar frecventat de tineri își are sediul într-un mare palazzo al familiei Doria. Această istorică familie continuă să aibă descendenți care se pare că dețin în total circa o treime din proprietățile orașului. Localnicii cîrcotesc totuși că, în vechea lor tradiție, membrii familiei nu s-ar arăta prea interesați de renovarea acestor multe și istorice clădiri care le aparțin.
Pe de altă parte, dincolo de renumita zgîrcenie și lăcomie, o caracteristică tradițională pe care, de asemenea, mulți genovezi și-o asumă e aceea de a se văicări, ori de cîte ori se întîlnesc între ei. Se zice că e un adevărat sport local (pe care și noi îl cunoaștem foarte bine). Motivele de care se plîng genovezii ar fi, în această ordine: vremea de afară (care, fie vorba între noi, e foarte plăcută în mai toate perioadele anului), propriile neveste și politicienii.
Altfel, orașul își are frumusețea și mizeriile lui, care uneori se confundă într-un farmec specific italian. Mîncarea stradală e savuroasă și s-a dezvoltat mai ales în jurul portului vechi, ai cărui lucrători trebuia să găsească repede ceva de mîncare, în pauza de prînz. Un cornet cu un amestec de fructe de mare, bucăți de pește și cartofi prăjiți nu știu cît e de specific genovez, dar e o nebunie. Am degustat și o înghețată de cafea, de la o prăvălie deținută de un genovez de 80 de ani care-și păstrează rețeta cu sfințenie. Făcută cu smîntînă și ceva mai grasă decît o înghețată obișnuită, s-a dovedit cu totul specială, chiar și pentru Italia. În privința tradițiilor culinare, genovezii pot merge pînă la absurd. De exemplu, dacă vreun bucătar dintr-un restaurant ar rupe spaghetele înainte să le pună la fiert și ar exista și martori la această „blasfemie”, omul ar risca să intre la pușcărie.
Mari iubitori de animale, tot în mod tradițional, nenumărați genovezi își plimbă cîinii pe străzi. De altfel, prin partea locului există mai multe sculpturi și basoreliefuri reprezentînd cîini sau oameni îmbrățișînd cîini, vechi de secole, unul dintre ele putînd fi distins chiar pe fațada exterioară a catedralei San Lorenzo.
Peste tot flutură steagul Sfîntului Gheorghe, o cruce roșie pe fond alb, care e simbolul orașului din timpuri străvechi și care, la un moment dat, a fost împrumutat de englezi. Pînă la urmă, aceștia și l-au însușit la rîndul lor, iar astăzi e și steagul Angliei. Motivul pentru care l-au dorit era acela că, înainte ca Anglia să devină o mare putere maritimă, navigatorii englezi au observat că pirații (care constituiau un mare pericol) se temeau de navele genoveze, fiindcă acestea nu ezitau să le atace și să le distrugă corăbiile. Prin urmare, englezii s-au gîndit că dacă și navele lor ar arbora steagul genovez, ar putea fi mai protejate, stîrnind frica piraților. Puterea maritimă a Genovei a decăzut (ca și a Veneției) ca urmare a mutării interesului comercial din Mediterana înspre Atlantic, după descoperirea Americii. O descoperire datorată lui Cristofor Columb care s-a născut chiar la Genova. O micuță casă de piatră din centrul orașului, în care se spune că acesta a copilărit, e astăzi muzeu.
Străzile din zonele vechi ale orașului sînt înguste (așa au fost concepute și din motive de apărare), la fel ca și în restul Italiei, iar clădirile din aceste zone istorice sînt de fapt un fel de blocuri, care au pînă la șase etaje, vechi de secole. Sînt niște construcții extrem de solide cărora, de-a lungul timpului, li s-au putut aduce îmbunătățiri interioare, în ton cu evoluția modei și a tehnologiei. Genovezii susțin că ei ar fi și inventatorii liftului. Despre un oraș cu o asemenea aglomerare de clădiri înalte pe o suprafață redusă, care la un moment dat a avut și una dintre cele mai febrile activități financiare și comerciale, ai putea spune că e un fel de precursor al New York-ului. În istorie, unele fenomene se repetă, chiar dacă nu identic.
