Spuneam săptămîna trecută că această schimbare de guvern, venită după o tulburare politică nemaiîntîlnită la noi, ar trebui să însemne, printre altele, trecerea exprimării noastre externe de la un stil vechi la stilul nou. Nu peste mult timp, același val de furie și frustrare va lovi din nou temeiurile șubredei noastre democrații. Dacă vom rezista sau nu, depinde și de modul în care vom fi în stare să ne apăram interesele naționale în plan internațional în următoarea perioadă. Or, pentru asta avem nevoie de o cu totul nouă exprimare internațională.
Este utilă o precizare de context. Vremea diplomației clasice a trecut. Nici un minister de externe din lume nu mai are monopolul exprimării internaționale a statului, cu atît mai mult cele din tot mai integrata Uniune Europeană. Astăzi, orice șef de stat din UE dacă vrea să spună ceva unui omolog nu mai trimite răvașe prin ambasador, ci pune mîna pe telefon sau deschide skype-ul. Sau așteaptă pînă la prima ocazie în care se vor întîlni, căci șefii de state și de guverne UE se întîlnesc între ei cel puțin de trei-patru ori pe an (de două ori, oricum, la Consiliile Europene de toamnă și de primăvară; în plus, de fiecare dată mai apar cel puțin alte două ocazii pe an, fie ele Consilii Europene extraordinare sau reuniuni în diferite alte formate). La fel, comunică între ei direct, fără intermediari specializați, miniștrii, șefii de agenții, șefii și șefuleții din structurile administrației centrale omologe. Rolul clasic al diplomatului, de a duce și a aduce mesaje și vești, a dispărut. A dispărut și rolul diplomatului în negocieri. Pe măsură ce trece vremea, domeniile care cer negocieri interstatale au devenit tot mai complexe și mai specializate. Diplomații sînt cu totul depășiți de tehnicitatea și de problematica acoperită de acorduri care privesc, de pildă, mediul, industriile IT sau agricultura. Fiecare domeniu are, acum, experții proprii pentru propriile relații internaționale, iar aceștia sînt oameni care își cunosc cel mai adesea direct colegii din țările cu care lucrează diverse parteneriate. Tendința de a ”atașa” ambasadelor funcționari ai altor ministere și departamente pentru a dezvolta cooperări specializate e elocventă. Această tendință va continua, sînt convins, pe măsura creșterii gradului de integrare.
Diplomatul de carieră a ajuns un fel de facilitator politicos, de organizator de vizite și de evenimente. Diplomatul păstrează, încă, foarte utila funcție consulară (cît o mai fi, pentru că dezvoltarea comunicării online și a IA îl va face, cred, inutil și pe consul, în curînd), iar Ministerul de Externe păstrează încă un rol formal în procedurile din dreptul tratatelor. Și cam atît. Nici măcar discuțiile politice, cele care dădeau farmecul și misterul vechii diplomații, nu se mai derulează prin diplomați ci, direct, între liderii politici. Diplomații, asistă doar. Eventual.
Dar, dacă diplomația, ca meserie, se află în criză, diplomația ca set de abilități și cunoștințe, este la mare căutare. Doar că acest set de abilități și cunoștințe nu mai e deloc apanajul exclusiv al unui funcționar public antrenat special să se ocupe de relațiile externe. Liderii politici importanți din toată Europa au, deja, un usage du monde al lor, cu totul paralel celui diplomatic, iar deciziile mari, strategice și - extrem de important pentru noi, din păcate! - decizia asupra excepțiilor politice de la regulile juridice, se iau pe teritoriul acestor lideri și nu pe cel diplomatic.
În acest context, numirea unui ministru de externe în noul guvern trebuie să fie făcută altfel decît pînă acum. La noi, din 1990 încoace, ministrul de externe se recrutează din două categorii: fie dintre diplomații de carieră, fie dintre intelectuali. Cu primii, se mizează pe faptul că știu ei, din interior, niște chestii care nu se știu din afară (”au experiență!”) și că sînt cuminți politicește vorbind. Cuminți, adică insignifianți. Cu intelectualii, se mizează pe farmec (”face o figură bună!”). Acest gen de opțiuni au funcționat foarte bine sau bine acum 30 de ani sau acum 20 de ani și tot mai puțin mulțumitor în ultimii 10 ani. Nu din vina miniștrilor, care puteau fi inteligenți, activi, animați de bunăvoință și plini de calitățile pentru care fuseseră numiți, ci pentru că lumea în care erau trimiși să evolueze s-a schimbat, fără ca liderii politici de Dîmbovița să bage de seamă.
Ministrul de externe din 2025 trebuie să fie un om politic cu greutate, mai precis un om care ia sau măcar participă direct la marile decizii politice ale țării și nu un reprezentant, o fațadă, o prezență de vitrină a acestor decidenți. Iar greutatea lui politică trebuie să fie certă, adică să fie un politician dintre ”greii” partidelor care formează guvernul. Într-o lume în care nu mai e timp mult de taclale și oamenii importanți vor să discute direct cu cei care iau deciziile și nu cu reprezentanți ai lor oricît de fermecători ar fi, un ministru de externe eficient trebuie să fie, el însuși, un om politic, un decident. Nimeni nu mai are timp și chef să se întîlnească, pentru o problemă importantă, cu cineva care, după ce află ce are de spus, răspunde: ”Mulțumesc, am aflat ce vreți, mă duc acum acasă să întreb și vă aduc răspunsul celor care decid”. La acest nivel, reprezentarea pălește acum în fața puterii politice a interlocutorului. Liderii politici ai lumii vor să miște lucrurile și să discute cu cei care le pot mișca, cu cei de care au nevoie ca să atingă obiectivul. Astăzi, contezi în arena politică internațională numai dacă contezi în arena politică de la tine de acasă. Cu cît ești mai important în politica internă, cu atît ești mai relevant pentru relațiile internaționale ale țării.
În arhitectura politică a noului nostru guvern, ministrul de externe trebuie să fie al doilea om politic după primul-ministru. În mod real, dincolo de ordinea de prioritate a protocolului de stat, în România, ministrul de externe trebuie să fie al treilea om politic al țării, după președinte și premier. Subliniez: un om politic real, cu autoritate și influență politică internă dobîndite, nu făcut rapid, dar în fapt neputincios în propriul partid. Ministrul de externe trebuie să fie un lider al unuia dintre partidele care compun guvernul. Asta îl va face un interlocutor căutat și îl va face să se miște cu eficiență pe scena lumii.
Dacă vom continua să facem miniștri de externe din diplomați care au înșirat posturi multe sau din adorabili, cordiali și fermecători intelectuali ori, mai prostește, dintre cei care știu ei pe unul care joacă golf cu Trump, deci e bun că ne deschide ușile pe-acolo, nu am înțeles nimic din lumea în care trăim și vom continua să avem surprize neplăcute în viitor.
