Avem la dispoziție două zile de petrecut la Las Vegas, separate însă între ele de o altă zi de drum dus-întors, pînă la Marele Canion. Dacă prima dată locuiserăm, cum povesteam, în fabulosul Caesars Palace (cel cu aproape 4.000 de camere), la întoarcere ne cazăm la un hotel de „doar” patru stele, foarte bun și el, aflat tot pe Strip. Numai că, după opulența de la Caesars, aici totul ni se pare demodat și meschin. Cu luxul te obișnuiești imediat. Revenirea la ceva mai puțin luxos e mai grea. Chiar dacă și aici recepția e fastuoasă și colorată, nu mai are pe pereți acele enorme tapiserii și mozaicuri cu scene romane sau religioase, iar din tavan nu mai atîrnă uriașe candelabre strălucitoare și alambicate. Camera noului hotel e impregnată de mirosul chimic al detergenților cu care s-a spălat pe jos („victoria chimiei” e un fenomen răspîndit în America), iar pe masă găsim, culmea, un carton pe care scrie „Enjoy the Fresh Air”. Bineînțeles, la fel ca în toate hotelurile din Statele Unite, geamurile nu se deschid decît cel mult o palmă. Încercăm să rezolvăm problema dînd aerul condiționat la maximum.
În cazinoul hotelului ne cuprinde același sentiment de vetust. Nu avem de gînd să jucăm aici. Dăm o raită printr-un mall, mai mult de curiozitate. Sînt magazine scumpe. Pe holul central, trecem pe lîngă un soi de tonetă din care ne întîmpină o tînără zîmbitoare, care ne întreabă de unde sîntem. Auzind „Romania”, replică: „How sexy!”, apoi dispare. Cînd ne întoarcem pe lîngă aceeași tonetă, ne taie calea o femeie mai în vîrstă, cu părul lung și ondulat, negru cu alb (un fel de Cruela), care exclamă cu brațele deschise: „Hello Romania!”. Nargee imaginăm c-o fi patroana tinerei de mai devreme. Ce-o fi vrînd? Ne oprim din politețe, privind-o mirați. Ne spune că e din Argentina și că are o ofertă pentru noi. Încercăm s-o declinăm imediat, dar nu e așa ușor. Zice că nu putem refuza ceva atît de potrivit nouă, înainte să știm măcar despre ce e vorba. Reușește să ne facă puțin curioși. Se vede că-și cunoaște meseria. Ne întreabă cu ce ne ocupăm și ne complimentează, zicînd că trebuie să fim foarte deștepți. Dar, adaugă ea, după o vîrstă, „deși voi sînteți încă tineri”, oamenilor le apar niște riduri și niște pungi sub ochi. Din nou dăm semne că vrem să plecăm, dar ea ne apucă de mîini și, pe ton mieros, revine cu ideea că încercarea nu costă nimic. Ne așază pe niște scaune în fața unei oglinzi și ne spune că are o metodă miraculoasă de a ne scăpa de respectivele pungi. Bineînțeles, ținta principală e soția mea, dar nu mă ignoră nici pe mine. Noi ne înțelegem din priviri să nu cedăm, dar curiozitatea și tehnicile de curtoazie ale cucoanei ne țin pe loc. „Unii suportă operații costisitoare și dureroase. Eu vă ofer o alternativă mult mai ușoară și la fel de eficientă.” Ne arată două tuburi foarte mici, cu niște creme. Începe să-i aplice soției mele alifia dintr-unul, sub un ochi. Lucrează numai cîteva secunde și, dintr-odată, observ cum pielea se întinde acolo, ca prin farmec. „Vedeți – îmi spune cucoana – miracol!” Într-adevăr, e uimitor. Apoi vrea să-mi aplice și mie același procedeu. Degeaba mă opun cu tot felul de argumente. Se preface că nu aude și, cu o insistență halucinantă, mă convinge să-i întind fața. Îmi aplică același procedeu și apoi îmi pune oglinda în față, cerîndu-mi să confirm miracolul. Cu adevărat, schimbarea e importantă. Îi cer să aplice tratamentul și la celălalt ochi, ca să nu fiu asimetric, dar ea se face din nou că nu înțelege. Rămînem amîndoi „tratați” la un singur ochi. „Bine, zicem, dar cît costă?” Amînă răspunsul, dîndu-ne amănunte despre cum trebuie folosit un tub și cum celălalt, despre intervalele de timp dintre aplicări, despre durata lungă de folosire a unui tub. Ni le poate trimite și în România, prin curier. Are nevoie doar de adresa noastră și de cardul bancar. „OK, cît costă?” „1.449 de dolari.” Sînt două tubulețe, ceva mai mari decît cele de Oscillococcinum. Ne sculăm imediat să plecăm. Cucoana ne imploră să mai zăbovim o secundă. Ne poate face un discount. Pentru România, doar juma’ de preț. Noi continuăm mișcarea. Rapid, din vorbe, scade iar costul la o treime. E încă foarte mult. Și cum adică, la primul preț ne-a luat de proști? Vede că tot nu vrem să cumpărăm și ne roagă să mai așteptăm un pic. Stăm doar ca să vedem ce mai inventează. Umblă într-un calculator. Ne spune că-și folosește parola personală pentru un discount și mai mare, la care numai ea are dreptul, ca angajată a companiei (ce companie?). Dar ne roagă să ținem procedura ei sub tăcere fiindcă nu are voie să facă una ca asta și, dacă se află, ar fi concediată. Ce teatru! Or fi oameni care s-o creadă? Ajunge la prețul de 200 de dolari. Nu-i trebuie decît cardul nostru bancar și vom deveni fericiții posesori ai „miracolului” la care tocmai am asistat. Îi spunem că ne mai gîndim și plecăm, ocolindu-i brațele apucătoare. După primul colț ne oprim. Rîdem și ne crucim. Ce figură!
Ajuns în mașină, simt că mă mănîncă un ochi, cel „tratat”. Dau să mă scarpin, dar acolo e ceva unsuros. Mă uit în oglindă. Loțiunea s-a albit și-mi murdărește obrazul. La soția mea e la fel. Ce porcărie! Alifia a jucat rolul unui lipici, care a ținut o vreme pielea întinsă. Un efect de-a dreptul mecanic și de moment.
Las Vegas pare locul ideal de păcălit turiștii. Ei vin aici fie cu iluzii de îmbogățire, fie ca să se distreze riscînd un pic. Și dacă pierd la ruletă sau din cauza unei mici escrocherii e cam tot aia. Sînt pagube asumate. Iar dacă au cîștigat o mulțime de bani la jocuri, ce mai contează un mic prejudiciu, bine ambalat?
Ieșim din Las Vegas trecînd pe lîngă Luxor, hotelul în formă de piramidă (acoperit cu sticlă neagră), din vîrful căruia, noaptea, țîșnește spre cer laserul despre care se spune că este cel mai puternic din lume. Trecem și pe lîngă orbitorul Mandalay Bay, alt uriaș hotel, care strălucește în soare, de sus pînă jos, în învelișul său de sticlă auriu. Lăsăm în urmă orașul, cel mai luminat și mai colorat pe care l-am văzut vreodată, și ne avîntăm în imensitatea deșertului.
Credit foto: A. Manolescu
.jpg)
