„Cum o cheamă pe mama ta?”, îi întrebăm noi pe copiii veniți în adaptare la grădiniță. „Mama o cheamă, cum să o cheme?”, răspund ei cel mai adesea. „Dar pe bunica ta?” „Pe bunica o cheamă Oma”, sau mamaie, sau buni. Poate undeva de la mătușă încolo (tușica Lia), femeile din familiile noastre încep să aibă cît de cît și altă identitate decît rolul din casă, dar una vagă, cu o frîntură de nume în plus.
Dintre numele pe care le poartă o femeie, unele sînt primite, altele asumate, altele impuse. Societatea ne cere coerență, dar interiorul nostru e fragment. Există o oglindă mincinoasă care arată diferit cine ești pentru ceilalți și cine rămîi cînd nu e nimeni altcineva de convins.
După ce devii mamă, lumea pare că dezvoltă o amnezie totală și îți uită numele. Copilul îți zice mami, soțul tău începe să îți zică și el mami, prietenii copiilor tăi te știu de mama lui… Luca, să zicem. Sau doamna mama lui Luca, dacă sînt foarte respectuoși. La doctor ești mami, în parc ești mami, rudele întrebă „Ce face mami, cum se mai simte?”. Și gata, devii o formă generică, fără conținut, un soldat din marea armată de mame, care știe totul, nu uită nimic niciodată, știe cum te simți, dacă ți-e foame și unde se găsește cea mai mica piesă de lego pierdută. Dar dacă îi întrebi pe copii orice despre mamele lor, îi pui în încurcătură.
Era un experiment care circula pe Internet la un moment dat, cu niște copii legați la ochi care erau rugați să își recunoască mama dupa pipăit sau miros, dintr-un șir lung de mame. Și și-o recunoșteau mereu, fără greșeală, fără ezitare. Totuși, deseori, copiii nu știu numele mamei lor, deși le-ar recunoaște legați la ochi, dintr-o mie de alte femei. Nu știu cum le cheamă, ca să nu mai vorbim despre orice alt detaliu legat de ea: unde s-a născut, la ce școală a mers, ce culoare îi place.
Trăim într-o societate care nu prea se pricepe să vadă femeia din spatele rolului – dacă devii mamă, de exemplu, înglobezi totul în asta –, nu mai ești soție sau iubită, nu mai ești fata căreia îi plac cărțile și tenisul. Relația de cuplu se dărîmă și ea încet-încet, căci el îți spune „mami”, ai devenit și mama lui așadar, iar tu nu ai idee cînd s-a întîmplat trecerea asta.
Dar tu, tu cînd te-ai gîndit la tine ultima oară? Cînd ai făcut ceva fără vocea propriei tale mame răsunîndu-ți în urechi? Cînd ai ales ceva doar pentru că e bine pentru tine și atît, nu pentru familie, copil, pisică sau alte rubedenii? Cum mai arată harta ta interioară? Ești doar un palimpsest, o femeie care se scrie pe sine mereu și mereu, dar și-a uitat adevăratul chip?
La grădiniță, „mama” e cuvîntul pe care îl auzim cel mai des, în afară de „eu vreau”. Dar ne-am dat seama destul de rapid că sub acest cuvînt nu găsim alt conținut în afara iubirii necondiționate. Și ne-am gîndit atunci ca de 8 Martie să facem un cadou real mamelor din comunitatea noastră – anume, să le oferim cadrul în care să își dezvăluie și cealaltă identitate adormită de mult – femeia de dinainte de a fi mamă. Și așa a apărut primul Oracol din grădiniță. Pentru cine e născut mult mai tîrziu decît mine, o să fac o scurtă descriere: Oracolul este un caiet plin cu întrebări, care devin din ce în ce mai personale sau mai amuzante și ciudate, pe măsură ce dai pagina. După ce răspunzi la întrebările menite să te devoaleze, ca o poză pusă la developat, ai o pagină doar a ta, unde poți să desenezi, să lipești stickere, să scrii citate, orice crezi că te reprezintă. Pentru generația mea, asta era forma de comunicare prin clasa a VIII-a, așa aflai cine te place, așa aflai cine ce muzică ascultă și dacă are potențial de cel mai bun prieten.
Oracolul făcut pentru grădiniță a fost menit completării cu cei mici alături, ca ei să își cunoască mamele mai bine, citind împreună întrebările și aflînd răspunsurile. A circulat între mame și educatoare toată luna martie, iar la final ne cunoșteam un pic mai bine, oameni care ne vedeam zilnic, însă doar carcasele, fără conținut. În Oracol ne-am limitat la chestiuni simple, despre culori, mîncăruri, muzică și filme, hobby-uri, actori și actrițe, citate preferate, cărți, destinații – un mic kit pentru începători, o ușă puțin deschisă prin care poți să arunci o privire și să vezi cine e mama ta și femeia de lîngă tine. A fost un exercițiu extrem de amuzant și de plăcut, bogat în resurse de tot felul, am devenit mai conștiente una de alta, noi, femeile din comunitate, iar pentru copii a fost un dar, un timp de conectare, un timp de învățare, o călătorie prin viața celor ce le-au dat viață, dar și prin viața celor care îi însoțesc în anii de grădi. Pentru mamele însele a fost un timp de redescoperire, o pauză din goana prin rutine, în care să își amintească despre ele, ce s-a pierdut, ce s-a schimbat, ce s-a uitat, ce ar vrea să transmită mai departe copiilor.
Cine este carnea numelui mama? Ce îi învățăm pe copiii noștri despre noi, mamele lor, bunicile lor? Dacă vă luați un minut și vă gîndiți la propriile voastre mame, cît de multe știți despre ele, dar lucruri intime, nu preferințe mundane? Trăim într-o societate care știe să ne definească, din lipsă de timp sau interes, doar după rol, fie el cel din familie sau de la muncă. Ești mamă sau doctor, ești bunică sau pensionară, fostă psiholoagă, ai puține persoane în jurul tău care se raportează la tine fără a face apel la unul dintre statutele tale.
Care este identitatea ta, la persoana întîi feminin? Identitatea feminină nu este un nucleu fix, ci o succesiune de ipostaze care ar fi să se adune fără să se anuleze. Femeia nu ar trebui să devină altcineva cînd trece dintr-un rol în altul, ci doar să își lărgească conturul. Fiică, iubită, mamă, profesionistă, corp, voce, ele nu sînt măști, ci fețe ale aceleiași prezențe. Identitatea nu e o sinteză finală, ci un proces. o scriere continuă, cu ștersături vizibile, palimpsestul de care vorbeam mai devreme. Femeia devine text care se rescrie iar și iar, dar ar fi de dorit să nu își piardă propria ei voce.
Eu aș vrea să pot să fiu ca Scarlett O’Hara, din Pe aripile vîntului. Și cred că sînt într-o oarecare măsură, deși nu știu dacă aș avea curaj vreodată să îmi fac rochie din draperiile mele și să mă duc să cuceresc lumea. Scarlett era o femeie care refuza să se destrame într-o lume care se prăbușea. Ea nu a fost menită să fie plăcută, ci memorabilă. Scarlett era o forță care mergea înainte cu orice preț, iar celebrul ei „Tomorrow is another day” nu era optimism, ci strategie. Dar cumva, în toată imaturitatea ei emoțională, a știut mereu să se reinventeze, să-și lărgească conturul, să nu îi fie frică de propria ei voce. Face parte dintre femeile care nu pot fi reduse. Sînt femei-situație, femei-linie de falie, femei care obligă literatura să le lase spațiu, iar ție, ca cititor, îți rămîn ancoră.
Deși sună a clișeu, nimic nu se schimbă dacă nu se schimbă nimic, iar schimbarea începe cu tine. Tu ai în mînă toate ipostazele tale, tu controlezi oglinzile, tu ai puterea de a te pune în valoare sau de a te ascunde sub umbra unui rol. Lumea vede ce îi servești, la fel cum copilul tău strigă numele pe care îl știe. Dacă ești mai mult decît doar mamă, arată asta. Dacă ești mai mult decît iubita cuiva, fiica cuiva sau doctorul cuiva, alege să ai curaj și să îți dezvălui toate fețele. Nu sîntem definite de lipsurile noastre, la fel cum nu ar trebui să fim cunoscute doar pentru vreo bizanterie de-a noastră, ca Doamna cu Butucul din Twin Peaks. Arată cine vrei să fii, tu controlezi povestea. Nu este despre vîrsta ta, la fel cum nu este despre cum arăți, ci este despre ce ruj ai curaj să porți și cîte roluri știi tu să îmbini.
Deschide un caiet, scrie Oracol pe prima pagină și pune întrebările la care ai uitat răspunsul. De ziua ta, femeie, amintește-ți cine ești, scutură-te de rolurile impuse și îmbrățișează-le pe cele de care ești mîndră, dă jos draperiile, fă-ți rochie și lasă lumina să te devoaleze în adevărata ta formă – un singur chip, mai multe oglinzi, mai multe ipostaze, o femeie-prezență care cere admirație mută, nu explicații.
Alexandra Iftode este specialistă în educație, director educațional la Tiny Toes.
Credit foto: Wikimedia Commons
