Muzeul de Artă Modernă din Paris prezintă, între 10 octombrie 2025 și 8 februarie 2026, o vastă expoziție consacrată artistului american George Condo, născut în 1957 la Concord, în New Hampshire. Optzeci de tablouri, douăzeci de sculpturi și o sută zece desene ilustrează creația artistului pe parcursul a patruzeci de ani. Majoritatea lucrărilor provin din colecțiile muzeelor americane MoMA, MET, Whitney Museum of American Art și Louisiana Museum of Modern Art, și din colecții particulare, reunite pentru prima oară în retrospectiva organizată de muzeul parizian.
Stabilit la New York în 1980, George Condo lucrează mai mulți ani în atelierul lui Andy Warhol (Factory), unde îi cunoaște pe Jean-Michel Basquiat și Keith Haring, cu care se împrietenește. În 1985, după un scurt sejur în Germania, se instalează la Paris, unde rămîne timp de zece ani. Una dintre temele centrale ale operei lui Condo este reprezentarea figurii umane, inspirată de cortegiul măștilor carnavalești la care asistă pe străzile orașului Köln în timpul sărbătorilor Noului An (Fasching). Complexitatea psihicului uman este ilustrată în „portretele“ unor ființe imaginare, pe care artistul le numește umanoizi, portrete individuale (Jack the Ripper, 1996; William Tell, 2003; Rodrigo’s Wife, 2011), portrete de grup (The Last Days of Enron, 2004; The Trial, 2017) și „portrete duble“ (Batman and Bunny, 2005; Double Elvis, 2019).
Umanoidul este o ființă în curs de dezvoltare, aflată între natură și tehnologie, care a luat naștere în lumea dezinformării și a simulacrelor. Prin arta sa, pe care o numește „realism artificial“, George Condo oferă în tablourile lui reproducerea unei lumi fabricate care trimite la producțiile noilor tehnologii și la mistificările atribuite lumii digitale. În sculptura Robot Girl (2012), artistul nu pune în valoare trăsăturile reale ale modelului său, ci „gloria funcționalității“ unui robot feminin. În pictură, umanoidul este construcția psihologică unde sinele, capturat într-un portret, revelează atît „interiorul“, cît și „exteriorul“ figurii în care realul și imaginarul sînt suprapuse. Îndepărtîndu-se de modelul său „exterior“, figura este descompusă, fracturată, distorsionată și din nou creată pentru a oglindi sentimente și emoții transpuse în spațiul pictural al „realismului artificial“. „Am sfărîmat construcția lineară a istoriei amestecînd simultan limbajele a diferite secole, și aceasta fără a-mi sacrifica idealurile și dorința de a portretiza o ființă singulară și emblematică“, spune artistul. Intrigat de portretele reprezentînd umanoizi, privitorul tablourilor sale încearcă să găsească sensul pe care artistul îl conferă figurilor a căror prezență este cînd maiestuoasă sau regală, cînd aceea a unor ființe marginale, clovni sau cerșetori, care participă în egală măsură la înscenarea teatrală sau romanescă a gustului îndoielnic căutat de Condo, al cărui mesaj este de a revela în chip direct, agresiv sau brutal trecerea „de la comedie la tragedie“: „Expresia îngrijorării, a groazei, a bucuriei. a fericirii, a iubirii și a urii pot fi surprinse în același timp într-un singur portret pentru că îmi iau libertatea de a-mi exprima propriile emoții prin chipul celuilalt“. „Celălalt“ este pentru artist umanoidul, o figură care poate viețui într-o altă lume aflată în interiorul propriei lumi. Umanoidul amintește de Portretul lui Dorian Gray din romanul lui Oscar Wilde, proiectat în lumea contemporană.
Modelul idealizat al portretului „exterior“ ascunde fața „interioară“ pe care Condo o analizează în portretele sale. Ele reprezintă deopotrivă unul și pluralul sau mulțimea. În portrete, mai multe trăsături care ne sînt familiare sînt transferate umanoizilor, prin juxtapunere, pentru a le da aparența unor personaje reale. Ilustrînd numeroase aspecte ale umanității, portretele sînt construcția mai multor ființe văzute simultan prin care pictorul întruchipează reflecția introspectivă asupra propriilor emoții intime, deghizate sub înfățișările personajelor sale „artificiale“. „Umanoizii nu sînt monștri de science-fiction, poate că printre ei mă număr și eu“, mărturisește artistul. Creaturile, ale căror emoții și vicisitudini sînt exacerbate, corespund intenției pictorului de a reprezenta „țipetele și urletele acestor capete fracturate cu obrazul spart și cu dinți crăpați“ pentru a invita privitorul la reflecție. Tabloul reprezintă asocierea imaginii „interioare“ cu cea „exterioară“, modificată și denaturată, oglindind o multitudine de fațete asamblate în compozițiile portretelor imaginare.
Comparîndu-și pictura cu aceea a lui Pablo Picasso, a cărui operă îl impresionase încă din adolescență, artistul declară: „Nu erau portretele unor amante ca la Picasso, ci portrete ale unor ființe imaginare… Umanoizi care mi-au dat libertatea de a transpune orice perioadă artistică într-o singură formă iconică. Nu aveam nici un motiv pentru a impune identitatea mea de artist și nu niște identități deturnate, așa încît criticii au fost luați prin surprindere“. Citînd și interpretînd o serie de lucrări semnate de Picasso, Condo vede în distorsiunile portretelor marelui artist o explorare realistă a psihicului uman pe care caută să o transpună în lucrările sale, numind-o „cubism psihologic“. Obsesia pentru opera lui Picasso este reflectată în nenumărate desene culminînd cu un tablou de mari dimensiuni, Spanish Head Composition (1988), în care admirația este dusă pînă la identificare. Condo asociază distorsiunea cubistă cu aceea a caricaturiștilor sau a desenelor animate, prin care caută o nouă modalitate de a reinventa arta figurativă. „Lucrările mele amintesc de Picasso, Matta, pictorii flamanzi și verii lor spanioli Goya și Velázquez, dar și de tot ceea ce mi-a arătat muzeul televiziunii încă din copilărie“, spune artistul. Pluralitatea creației sale, prin care sînt asociate stiluri și epoci diferite, este prezentă într-o lucrare emblematică, un poliptic cu titlul Crazy Cat Combination (1989-1990). Numeroasele citate din tablouri cunoscute dau impresia de déjà-vu. Studiul fiziognomoniei și al desenelor lui Leonardo da Vinci sînt punctul de plecare al „citatelor“ din tablourile sale. Inspirîndu-se atît din tablourile marilor maeștri ai picturii, de la Leonardo, Rembrandt și Frans Hals la Velázquez și Goya, cît și din cele ale picturii moderne, Picasso, Braque, Fernand Léger și ale artei pop familiare artistului, Condo îmbină tehnici picturale, imagini și stiluri diferite, creînd un gigantic puzzle care invită la o privire critică asupra culturii occidentale contemporane printr-o călătorie în lumea „artificială“, populată de ființele umanoide. În căutarea reformulării istoriei artei, de la fiziognomoniile lui Leonardo, traversînd operele marilor maeștri ai picturii pentru a ajunge la figura lui Mickey Mouse din desenele animate sau la aceea a supereroului Batman din comics-uri și la acele „Bunnies“ din Playboy, opera lui George Condo abundă în citate din diferite portrete, „deformate“ pentru a contura lumea „realismului artificial“ pe care o plasează în contemporaneitate.
„În 2017, «realismul artificial» devine realitate“, scrie Didier Ottinger în volumul publicat cu ocazia expoziției George Condo la Nouveau Musée National de Monaco în 2023. „Un personaj ivit din tablourile cele mai burlești (sau de coșmar) devine al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii“ (George Condo. Humanoïdes, Flammarion, 2023). În același an, artistul pictează The White House, în care contururile figurilor umane sînt „comprimate“ într-o compoziție trimițînd deopotrivă la Domnișoarele din Avignon (Picasso) și la Baia turcească (Ingres), preluată din interpretările unor publicații pornografice. Grotescul, mascarada, trivialul, comicul și tragicul, disperarea și umilința, stupiditatea și infatuarea creaturilor lui Condo, receptate adeseori ca „respingătoare“, sînt voit provocatoare. „E cît se poate de adevărat că aceia pe care toată lumea pare să-i urască cel mai mult sfîrșesc prin a fi cei mai iubiți“, declară artistul aflat la apogeul carierei sale.
Foto 1: The Cracked Cardinal, 2001
Foto 2: Rodrigo´s wife, 2011
Foto 3: Big Red, 2012
