Mereu îmi propun pentru a doua zi cîte un traseu surprinzător. Unul, recent, a fost să caut urme ale lui Erasmus, teologul lor luminat, în Amsterdam. I-am povestit, ca despre Cervantes, lui C., cum el a impus un model pacifist printre regii belicoși ai Europei medievale. Că politica modernă și pe ideile lui s-a construit, că a dezarmat brațul de fier al Bisericii, scriind un manual al soldatului creștin altfel. De aici s-a relansat mitul cavalerului rătăcitor, cel care apără Sfîntul Graal. De aici izvorăsc virtuțile Tristei Figuri, personajul modernității, Don Quijote, al lui Cervantes. Teologul face minuni. Am putea crede că în sămînța țăranului olandez sau a pescarului de la început, Erasmus a introdus această primă modificare. Pînă și specia care i-a îmbogățit, negustorul, își are o primă justificare în scrierile lui. El a vorbit insistent de negocierea păcii după model negustoresc. A îndrăznit să critice eroismul clasic, iar Alexandru cel Mare, eroul din scrierile antice și medievale, este unul dintre nebunii lui. Prin război, meseriile dispar, comerțul moare. S-a spus că mentalitatea promovată de el a pregătit terenul secolului luminat burghez.
Discursul meu, obicei prostesc, a continuat pînă noaptea tîrziu. Ideile lui, deliram, venind de la un teolog, aveau să se infiltreze în miezul lucrurilor, în molecula lor, urmînd o repetitivitate avansată, stabilind un echilibru subtil în acel veac apoteotic. Sensibilitatea medievală, de o temperatură crepusculară, de care vorbește Huizinga, tot un filozof de-al lor, urma să se acordeze la un instrument omenesc. Dar în orice noutate care vestește binele maximal se strecoară imprevizibil și răul.
Pînă să ajung la argumentele convingătoare, s-a făcut ora două noaptea, apoi trei. C. urmărea un set de filmulețe despre creșterea și decăderea comerțului cu arta din perioada interbelică. Așa că m-am trezit pe la 11 a doua zi și am schimbat traseul. Voiam din nou să găsesc ceva care să strălucească, care să mă înzdrăvenească. Sînt de acord, mi-a spus C. Tema nu-i moartă, du-te din nou la Van Gogh, a rîs ea.
*
Nu știu cum să numesc tăcerea nopții de acum. Ar trebui să fiu în pielea unui antic, a lui Pitagora, să spun, și să spun că spațiile dintre sonurile acelea, dintre note/cifre, ar putea exprima tăcerea asta, indecizia de acum. Mi-ar plăcea să aud pocniturile lemnului casei de la București, să întorc spatele, să spun lipit de pernă: „Privește ecranul alb al minții și așteaptă nemișcat, vei adormi“. Sau să repet o rugăciune scurtă, una despre iubirea tuturor, care te face mărunt de tot, și toate contradicțiile zilelor trecute se topesc printre neuronii îndulciți de asemenea cuvinte sacre.
Dar aici nu am încă o casă înțelegătoare, e una orgolioasă, cu toate chițibușurile mergînd perfect. Noaptea stau la locul lor și dorm mulțumite. Nu picură apa, nu geme WC-ul. Ar trebui să simt atunci forțele de cristal ale acelei străinătăți spre care mă îndrept, pînă la limitele simțurilor mele, brute, simțuri acordate la instrumentul imens de aici, cel pe care cîntăm toți, toți cei care ne lăcomim la corpuri cerești. Nu vrem din cele pămîntești. Acum nu dormim. Nu dorm nici eu.
*
Una din colosalele mele experiențe va fi călătoria spre nord, pornind de aici fără să știu unde ajung. Am făcut proba cînd am mers din nou mai la nord, într-un sat, o iarnă splendidă cu soare. Zăpada subțire pe iarba pîrlită, ca de foc, cu vîrful înnegrit de o smoală picată din cer. Mai degrabă o pînză albă fluturînd încet pe fața unui mort. Pămîntul, natura nu știu nimic, cred că murmuram înrăit, o luasem razna. O luase razna și natura de-acolo, cîmpul era plin de canale înguste, pe care se zăreau, de aceeași mărime, șiruri de verze. „Ce-i?“, l-am întrebat. Sînt flori, mi-a răspuns șoferul prompt.
Pesemne că și acum, șoferul, un turc, face ce face în taină și meșterește la călătoria mea. Să merg într-un vagon de dormit ar fi prea puțin; cu avionul nici vorbă. Asta ar fi o goană gratuită către un tărîm care ar seca imediat. Ar trebui să merg din străduță în străduță, să mă opresc cînd nu mai pot.
Există un model, l-am și văzut, un rocker bătrîior și șifonat, cu ochelari pe care-i scoate cînd și cînd, înclinînd capul solemn, academic. Are ochii, totuși, de cîine pîrlit. Doarme în fața catedralei unde se adună, la o anumită oră fixă, cîte un roi de credincioși. Nu-l iau în seamă, nici bani nu-i dau. În Olanda, dacă nu ceri, nu-ţi dă nimeni nimic din inițiativă proprie. Au o inimă bună, imensă, dar uscată, ca de lemn, semn că au fost în slujba unei mari afaceri, o afacere spirituală, chiar, dar au fost uitați și ei pe drum. Cei de aici vin, îi văd pășind grăbiți cu pași mici, ca de măicuțe de la noi. Pesemne că pe vremurile bune au păstrat acele gesturi economicoase, smerite parcă, de țărani care se îngrijesc de capre, de oi, de pești uriași din iazuri, care întind boturile dimineața şi seara în același loc, apoi se scufundă în mîlul scos de ocean de pe fund. Dorm ca porcii și așteaptă ca într-o zi să fie pescuiți, despicați cu măiestrie, afumați, puși în folii, din dosul cărora nu li se poate întîmpla nimic, pînă ajung la destinație pe tărîmul celălalt. Sînt deștepți ca şi noi, cînd ne facem iluzii prea mari.
Azi iar am zărit în preajmă un furios, unul cumva exclus din lot, din sistem, din program. Umblă ce umblă, apoi vine tricicleta cu cazanul de mîncare după el, cu farfurii și furculițe, cu punguțe pentru resturi. Furiosul se calmează, umblă pe lîngă tricicletă, un fel de motan Murr, apreciază ce face triciclistul, cum scormonește cu un linguroi uriaș în marmită. Apoi amîndoi se salută respectuos, iar furiosul revine la furia lui, mănîncă exact ca și cei de la noi, ca în cazul lui, flămînd și disperat din senin.
Scriu, apoi citesc și văd dacă am pus totul la punct. Pesemne textul era în cap. Uneori aud vag zvonuri pe lîngă urechi, undeva sub țeasta unde osul e mai cioturos și mai profund. O putere a capului lemnos îmi este potrivnică, și nu de ieri, de azi. Nu adevărul sau excavarea minciunii e soluția, ci iubirea. Iubirea e atacul decisiv, pe care-l dau în orice moment; al luptei, pe care o dau și dezbrăcat, cu cămașa cumva smulsă, cum reușesc să ies dintr-un coșmar. Fie așa cum sînt îmbrăcat, pus la punct de C. Știe ea ce știe. Hainele te blindează cît de cît. Trebuie doar să surîzi, îmi spune ea.
*
De partea cealaltă, întrezăresc munții, Les Alpilles, apoi chiparosul cu vălul lui verde-negru, el poate întuneca totul. Van Gogh exagerează, desenînd ca un copil. Stelele devin foarte mari, ele luminează pămîntul albit al sudului – un sud francez –, mai ales unul al unei dimineți. Tușele zgrunțuroase, groase, cad ca o grindină din mîna lui. E un conflict la sînge între galben și albastru. Simt cum nebunia lui țîșnește printre crăpăturile acestei cruste. Sînt flăcări mov, verzi și albastre. Nebunia aduce împăcarea contradicțiilor. În inima nopții pulsează un nucleu greu de distrus.
Chiparoșii ni se arată ca floarea-soarelui, cele surprinse, care propun un joc al proporțiilor de natură străveche, egipteană. Verdele e distins, ca o pată neagră. La Van Gogh e cel mai straniu negru. E un contrast de tip mediteraneean, străvechi, în care chiparosul își desfoaie toate detaliile simbolice. În preajma lui e suferință, moarte, lacrimi vărsate. Miroase a tămîie biblică, atunci cînd verdele se întunecă.
Îmi vine să spun că luna lui, o lună biblică, e cea mai veche. În lumina ei s-ar naște cuvintele de început. Mediul e fertil, ca uterul femeii.
Culorile nopții, apoi, au o stratificare, ca spații contradictorii, ca Sudul și Nordul. Sudul spre care tinde și Nordul lui originar. Doar alienarea lui găsește acest drum scurt între Nord și Sud. Există și consolare, care, poetic spus, scîrțîie precum carele străvechi sau carele cerești în mințile astrologilor nebuni. În această turbulență din tablourile lui se aude ciocnirea monștrilor. Patologia bolii lui Van Gogh de aici începe.
*
Oare japonismul autoritar de la sfîrșitul neoclasicismului autoritar, burghez, să fi declanșat nostalgia lui Paul Gauguin față de Extremul Orient? Atunci totul ar fi foarte simplu. Fuga asta de realismul atît de îmbelșugat al epocii burgheze și artistic împopoțonată, de la Amsterdam, îl face să eșueze ca om integrat?
Arta japoneză, plină de spiritualitate, duhnitoare deja, i-a mișcat pe toți, în grup. I-a făcut revoltați, căutători de ideal. Căutători de rahat, cum exagerează S., căci cum să mai pricep fuga asta de real? Gauguin, un burghez matur, adoptă tot. Chipul frumos, ca al unei oarbe, gen Vermeer sau Rembrandt, are același impact, în vremea lui, ca chipurile acelor prostituate sau sălbatice femei din Tahiti, nu? mă întreabă S. Ochii închiși, capul într-o parte, opoziție și adorație, în fața credinței oarbe, ha-ha-ha, sau rugăciunea noastră tăcută, pervertită de timp? Pe toate astea le ai pe chipurile rătăcite, aproape goale, printre copacii albaștri din Tahiti. Peștii banană din mintea unui nebun sînt aici. Tigrii fantomatici, domnind peste fiordurile din mintea altui nebun egoist, Edvard Munch. Îți aduci aminte? mi se bagă S. în față. Omul lui Munch, cu capul gonflat, cu mîinile la ureche, o mumie, de fapt, smulsă de sub ghețuri, de pe fiordul Oslo, adusă să-i sperie pe cei subtili de la Paris.
Constantin Iftime este scriitor.
Credit foto Erasmus: Wikimedia Commons
