Nu tot ce e neclar e profund

Vă mai amintiți de celebra formulare a lui Ion Iliescu: „Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului”?

M-am gîndit la ea zilele acestea, citind o descriere a unei ședințe de (constelații familiale) deși facilitatoarea nu zice despre ce este. Spune scurt „rolul meu este doar să facilitez scoaterea la suprafață a conținutului inconștient și transformarea conținutului inconștient care nu îi mai este de folos omului în folosul lui. Ăsta este modul meu, modul general de lucru, și la fel o să lucrăm și aici. Pornim de la chestii care nu sînt OK și ajungem la un sistem care este vindecat, iar individul care lucrează nu intră în sistem decît la final. El este doar observator pînă la final cînd își scoate reprezentantul din sistem și se așază el în sistemul vindecat ca să vadă cum se simte”.

Nu dau nume. Nu mă interesează persoana. Mă interesează un tip de discurs pe care îl întîlnesc din ce în ce mai des și care, pentru mine, seamănă izbitor cu „meandrele concretului”: un discurs în care cuvintele sună suficient de tehnic încît să producă impresia că în spatele lor există o explicație precisă. Și tocmai de aceea am început să mă întreb ce se află, de fapt, în spatele cuvintelor.

Textul spune: „Rolul meu este doar să facilitez scoaterea la suprafață a conținutului inconștient și transformarea conținutului inconștient care nu îi mai este de folos omului în folosul lui”. Hai să ne oprim puțin aici. Ce este „conținutul inconștient”? Nu în sensul în care fiecare dintre noi poate folosi, mai mult sau mai puțin metaforic, cuvîntul „inconștient”. Ci foarte concret: ce anume este acest conținut, cum știm că există și cum știm că tocmai acela a fost „scos la suprafață”? Dacă un reprezentant spune că simte ceva, de unde știm că ceea ce simte este conținutul inconștient al clientului? Poate fi sugestie. Poate fi interpretare. Poate fi conformare. Poate fi reacție emoțională la situație. Poate fi influența grupului. Poate fi altceva.

Problema nu este că una dintre aceste explicații trebuie neapărat să fie adevărată. Problema este: ce observație ne permite să le diferențiem? Apoi apare formularea „conținutul inconștient care nu îi mai este de folos omului”. Aici întrebarea devine aproape banală: cine decide că acel conținut nu îi mai este de folos? După ce criteriu? Și ce înseamnă că îl „transformăm”? Ce anume se modifică? Cum știm că s-a modificat? Cum știm că schimbarea este durabilă? Nu este un exercițiu de pedanterie. Dacă folosim cuvinte precum „transformare”, „vindecare” sau „conținut inconștient”, cuvintele acestea ar trebui să însemne ceva suficient de precis încît să putem spune și cînd nu s-a întîmplat ceea ce susținem că s-a întîmplat. Altfel, putem descrie aproape orice rezultat retrospectiv. Continuăm. „Ăsta este modul meu, modul general de lucru, și la fel o să lucrăm și aici.”

Bine. Dar încă nu știm care este mecanismul. Și, mai important, nu știm ce rezultat ar putea arăta că explicația este greșită. Mai departe: „Pornim de la chestii care nu sînt OK și ajungem la un sistem care este vindecat…”. Aici mi se aprinde din nou beculețul de pe bord. Ce înseamnă „nu sînt OK”? Un simptom? Un comportament? O relație? O suferință? O interpretare personală? Și ce este un „sistem vindecat”? Vindecat după ce criteriu? Cine decide că este vindecat? Ce trebuie să fie diferit la sfîrșit față de început? Pentru că „vindecat” nu este doar un cuvînt frumos. Este un cuvînt care pretinde că descrie o stare diferită de una anterioară. Dacă nu putem spune în ce constă diferența, atunci nu mai știm foarte bine ce anume numim vindecare. Apoi persoana pentru care se face exercițiul „nu intră în sistem decît la final. El este doar observator pînă la final cînd își scoate reprezentantul din sistem și se așază el în sistemul vindecat ca să vadă cum se simte”.

Sigur că omul poate avea o experiență puternică. Poate privi configurația din exterior, apoi se poate așeza în alt loc, într-o altă configurație, și poate spune: „Mă simt diferit”.

Perfect. Îl cred. Dar aici avem nevoie de o distincție care mi se pare esențială și care, în tot acest tip de discurs, se pierde foarte ușor: „M-am simțit diferit” este o informație despre experiența mea. Nu este automat dovada explicației pe care mi-o dai pentru acea experiență. Experiența și explicația experienței nu sînt același lucru. Pot să am o experiență foarte intensă fără ca explicația pe care o primesc despre ea să fie, prin asta, demonstrată. Și tocmai aici mi se pare că trebuie să fim atenți la felul în care folosim cuvintele. Pentru că o experiență subiectivă poate fi autentică fără ca interpretarea ei să fie automat adevărată.

Apoi mai sînt trei formulări care, puse una lîngă alta, merită desfăcute puțin. „Vino, dacă ai o problemă reală.” Ce înseamnă „problemă reală”? O problemă diagnosticabilă? O suferință subiectivă? Un comportament observabil? O dificultate relațională? Cine stabilește că este „reală”?

Apoi: „Vino cu mintea deschisă”. Perfect. O minte deschisă spune: „Nu știu dacă funcționează. Sînt dispus să văd”. Asta înțeleg și eu prin minte deschisă.

Dar imediat apare: „Nu veni dacă nu crezi”. Păi… care dintre ele? Pentru că, dacă trebuie să cred înainte ca să funcționeze, atunci nu mai intru pur și simplu într-o experiență pentru a vedea ce se întîmplă. Intru în ea cu o concluzie prealabilă. Și aici apare întrebarea care pentru mine este, de fapt, mult mai interesantă decît toate substantivele abstracte de mai sus: ce rezultat ar putea demonstra că metoda nu funcționează? Nu „ce rezultat ne-ar plăcea să vedem”. Nu „ce rezultat confirmă povestea”. Ci ce rezultat ar putea să ne spună: explicația noastră nu stă în picioare. Dacă un rezultat negativ poate fi explicat prin lipsa de credință, prin rezistența clientului sau prin faptul că „nu era pregătit”, atunci avem o problemă epistemică. Nu am demonstrat că metoda este falsă. Am demonstrat doar că nu ni s-a spus ce ar putea să o contrazică. Iar asta este o diferență importantă.

Nu trebuie să fii sceptic față de orice experiență neobișnuită. Nu trebuie nici să transformi fiecare experiență într-un experiment de laborator. Dar dacă folosești un limbaj care pretinde că descrie mecanisme psihologice, inconștient, conținut, transformare, vindecare, atunci este legitim să întrebi ce înseamnă aceste cuvinte și cum știm că lucrurile despre care vorbim chiar se întîmplă în sensul în care le descriem. Pentru că aici nu mai vorbim doar despre o idee interesantă sau despre o experiență simbolică. Vorbim despre oameni care caută ajutor. Oameni care investesc timp, bani, încredere și vulnerabilitate. De aceea, pentru mine, întrebarea nu este dacă cineva se poate simți mai bine după o astfel de experiență. Desigur că se poate. Oamenii se pot simți mai bine din foarte multe motive. Întrebarea este dacă avem dreptul să confundăm această experiență cu dovada mecanismului prin care spunem că am produs-o. Și aici ajung la problema mea cu ceea ce aș numi pedanterie pseudoștiințifică. Nu mă deranjează limbajul sofisticat. Nici termenii tehnici. Nici măcar metaforele.

Mă deranjează momentul în care vocabularul tehnic produce impresia de precizie, deși termenii centrali nu sînt definiți, mecanismul nu este explicat, iar criteriile de verificare lipsesc: „inconștient, transformare, sistem, vindecare, reprezentant”.

Cuvinte grele. Și, tocmai pentru că sînt grele, tind să treacă uneori drept explicații. Dar un termen tehnic nu devine explicație doar pentru că sună tehnic. A spune „conținut inconștient” nu ne spune încă ce este acel conținut. A spune „transformare” nu ne spune ce s-a transformat. A spune „sistem vindecat” nu ne spune după ce criteriu este sistemul vindecat. Iar „facilitez scoaterea la suprafață” nu explică, de unul singur, nici ce anume este scos la suprafață, nici cum știm că am ajuns la el. Și atunci rămîne întrebarea mea preferată.

Una foarte puțin sofisticată. Aproape suspect de simplă: ce înseamnă concret? Și, mai ales, cum știm? Nu tot ce e neclar e profund. Uneori e doar neclar.

Iar dacă tot am început cu Iliescu, poate că aici este paralela cea mai interesantă. Un șir de substantive abstracte, puse în relații sintactice care sună impecabil, poate produce impresia de profunzime fără să producă neapărat și conținut verificabil. „Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului.”

„Scoatem la suprafață conținutul inconștient, transformăm ceea ce nu îi mai este de folos omului și ajungem la un sistem vindecat.” Nu spun că cele două fraze spun același lucru.

Evident că nu. Spun doar că mecanismul retoric poate fi asemănător: cuvintele creează senzația că explicația există înainte ca noi să fi putut spune exact care este. Doar că mizele nu sînt aceleași. La Iliescu era o frază memorabilă. Aici vorbim despre oameni care caută ajutor.

Și tocmai de aceea, în psihologie, poate că ar trebui să ne întoarcem din cînd în cînd la întrebările cele mai puțin spectaculoase. Ce înseamnă? Ce observăm? Cum știm? Și ce anume ne-ar putea face să ne răzgîndim? Pentru că, uneori, cea mai sănătoasă formă de „minte deschisă” nu este să crezi. Este să poți spune: „Nu știu încă”.

Iar dacă nu știm încă, poate că nu trebuie să umplem golul cu meandre. Poate că putem pur și simplu să rămînem, pentru o clipă, în concret.

Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.