O poezie singulară

● Loreta Popa, Simplu, Lumina Tipo, 2024.

Celebrarea „simplității” spre care tinde sufletul într-o viață aleasă, a poetului, se poate regăsi prin întoarcerea la nașterea poeziei. Întîlnirea cu natura, cu elementele ei, apă, aer și pămînt, dar mai ales cu lumina renăscătoare, are un rol primordial în alcătuirea acestei ample cărți de poezie. Salvatoare a unei lumi instabile, scut împtriva răului asupritor. Aceasta este miza poeziei Loretei Popa și ea convinge printr-o demonstrație solidă a forței inefabilului, a gracilului, a diafanului, a transparenței de efemeridă iar și iar renăscută, odată cu revelația limpezimii, a purității.

Instinctul de recuperare a poeziei medievale din cîntecele trubadurilor, truverilor sau minesengerilor (variante ale aceleiași ingenuități acaparatoare), fără să cadă în desuetudine, funcționează într-o măsură surprinzătoare la această poetă a transparenței.

Lumina, ca și tăcerea înaripată, inundă ființa poetei care, în transparența ei, va sta în lumina dumnezeiască. Transcenderea lumii, purificată pentru închinare, va fi rugăciune: „Trebuia să alung tot ce era străin / ca să pot să mă închin Lui” („Acasă iar“). Trecerea prin aceeași lume în căutarea iubirii se va încheia cu revenirea la comoara de sub pragul casei: „Am atins cu fruntea / zidurile cetății / și ele au tresărit. / Pietrele m-au recunoscut / și s-au bucurat („Acasă iar“). Poetului, însă, nu-i este suficientă Lumea. A doua, ideală, naștere a ființei de lumină va demonstra, de fapt, orgoliul Poetului de a fi mereu lîngă lumina lumii: „Cînd ai răgazul, Tată, te rog / să vindeci locul acela sensibil / unde venele pulsează viața / […] / pentru ca lumina / ce se scurge pe acolo / să nu orbească trecătorii” („Mi-e dor“). Rugăciunea adresată Tatălui ceresc adună laolaltă smerenie și orgoliu. Smerenia de a-I cere ca șuvoiul de lumină să-i înlocuiască sîngele, orgoliul de a ști că același rîu de raze i-ar putea orbi semenii cu lumina celestă. „Dă-mi voie să mă oglindesc / în apa soarelui / întinsă pe întreg cerul, / […] / gîndind că poate mă mai nasc o dată, /complet diferit. / Nu pe pămînt / De data asta în cer, / Privind pămîntul cu capul ridicat. / Dă-mi voie să mă nasc iar, Tată, / cu rădăcina în cer […]” („Mi-e dor“). Ca urmare, trupul poetului va fi  un templu, iar sufletul va fi zeul care-l locuiește: „[…] am aflat ce templu mi-e trupul / și ce zeu îi este sufletul meu” („Ieșire din joc“).

Poeta păstrează mereu la nivel înalt aceeași liniștitoare și luminoasă cantilenă care încurajează omenirea să creadă în celest și transparent. Pe aceste aripi ne poartă poezia ce nu ne lasă în întuneric și în disperare. Însoțiți de îngerul de lumină, vom afla comoara de care soarele nu se poate lipsi. Zborul este planat, luminos, cu siguranța plutirii: „Am dat de grîul curat / al sufletului meu / […] / Iubirea din mine / […] A ars pînă la capăt / redevenind cîntecul / pe care soarele / vrea să-l asculte […] Și cum să lași soarele / să rămînă fără cîntec?” („Vremea culesului“). În același timp, poetul își urmează, pe Cruce, Mîntuitorul, purtîndu-I în palme însemnele crucificării: „Simt cuiul rănii / în mijlocul palmei / și te privesc” („Vremea culesului“).  

În traseul existențial, poeta poartă lumina sub care se naște pămîntul pe care-l poate ridica prin puterea iubirii: „[…] lumină sînt / de ieri pînă astăzi [...] Dă-mi apă din palmele tale / și voi ridica pămîntul / pînă la tine” („Dacă nu eu“).

De aici încolo, poeta nu mai este trup și devine, în transcendență, Univers. Smerenia („urma desculță a harului”) și orgoliul împreună cu „zăpada purității” vor fi linie de contur al unui corp astral, „de veghe la marginea lumii”. „Coborîrea minții în inimă” este absorbirea iubirii dumnezeiești. Calea unei astfel de poezii nu poate ajunge decît aici, așa cum citim în scrierile patristice. „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară și nici nu se împrăștie prin simțuri în toată lumea, se retrage în sine însăși. Atunci ea se înalță în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu” (fragment dintr-o scrisoare a Sfîntului Vasile cel Mare către Sfîntul Grigore de Nazians). În acest loc ajunge poetul: „Pragul apei de sus / niciodată nu poate fi trecut / fără să iubești limba inimii / Eu am învățat această limbă […] și iată respir astăzi / în sala de așteptare a Celui ce m-a răsărit, / în cea mai albă dintre ierni, / în cea mai tăcută dintre învieri” („De veghe la marginea lumii“). Și tot în acest loc, iubirea va însemna o urcare a Crucii pe drumul Golgotei.

Iubirea nu poate fi decît sacrificială, avînd-o ca model pe aceea a Mîntuitorului ce s-a jertfit cu sîngele și trupul Lui din iubire. În puritate, ca a unei fecioare: „Te-am așteptat / veșmînt să-mi fii / să-mi potrivești / raze de soare pe după umeri / Te-am așteptat / cu rochia din adormite stele fîșii, / Purtîndu-mi împăcata culoare pe pleoape […]” („De veghe la marginea lumii“). Dovezi ale iubirii totale, poeta poartă însemnele crucificării în palme: „Am rana ta în palme. / Cînd luna va întreba de mine, / voi încolți cel dintîi / și cel mai cald cuvînt / În liniște” („Capătul degetului meu“).

Smerită, dar avînd orgoliul păstrării valorii cuvîntului și al semnificației adînci a tăcerii, poezia de dragoste a Loretei Popa se deschide în formula dulcelui stil nou (dolce stil nuovo) sau a celei renascentiste, în adorația bărbatului iubit. Și, ca mai tîrziu, în versurile poetei erei victoriene Elisabeth Barrett Browning: „[…] cu sărutul meu / și apa lui se înclină / pînă la călcîiul tău viu / prin care lumina pîlpîie” („Mă număr printre tine“).

Revelații și intuiții sînt prezente neîndoielnic. Ca dragostea pură din Romanul trandafirului (Le roman de la Rose) din tradiția literară a iubirii curtenești: „Roz de tei / grăbit să prindă iubirea ta / în palmele lui întinse, / tremurînd. / Trandafir. / Furat”. Și exemplele pot continua.

În fine, reluări în diverse game ale aceleiași teme a purității luminoase, cu aceeași formulă poetică. Poeta alege calea iubirii ideale ca iubire sacrificială, ivind la tot pasul simbolistica răstignirii, sacrul model al Mîntuitorului. Un roman în versuri sau o epopee a iubirii și a credinței.

Ioana Diaconescu este scriitoare și publicistă. Cea mai recentă carte: Vintilă Horia între condamnare și grațiere. Documente din Arhiva C.N.S.A.S., Fundația Academia Civică, București, 2023.