O întîmplare de acum 47 de ani mi-a revenit recent în memorie. Cu insistență, aș zice, și veți vedea imediat de ce. Aveam 10 ani și trăiam cu intensitate vacanța de vară alături de prieteni. Într-o zi ne-am dus să jucăm fotbal pe un teren destul de bine amenajat, ce ținea de un parc aflat în cartierul nostru. Alergăm vreo 20 de minute după minge, cînd o fată cu privirea zbanghie, cam de vîrsta noastră, răsărită de nu știu unde, se răstește la noi cu un glas neverosimil de gros: „Băi fraierilor, n-aveți voie pe terenul ăsta!”. Cei mai mulți dintre jucători înlemniseră. Situația era, cu adevărat, incredibilă. Să fim alungați de pe un teren public și, în plus, de o aschimodie de fată (iertați-mă, dragi adepți woke, nu e misoginie aici, ci, pur și simplu, redarea fidelă a unei dinamici existențiale infantile de la acea vreme!) părea un context demn de scenariile science-fiction. S-a trezit insul macho din mine și îi răspund tipei, complet batjocoritor: „Ce, îi terenu’ mămuței tale și tre’ s-aduci oile la păscut?”. Rapid m-au sprijinit și doi buni amici. Primul: „Sau îl udă taf’tu dimineața și ți s-a părut ție că e curtea ta cu găini?”. Al doilea: „Marș înapoi la circ, de unde ai venit, dar ai grijă să nu te ia vîntul pe sus înainte să ajungi!”. I se umflaseră nările ca la bizoni de furie, ceea ce, în combinație cu privirea descentrată, o făcea să semene cu fetița din Exorcistul în plină criză malefică. A urlat: „Las’ că vedeți voi, maimuțoii dreacu’, tîmpiții naibii!”.
Abia atunci am observat că rîsetele noastre, ale celor trei viteji, nu erau acompaniate de ceilalți membri ai grupului, toți căzuți într-o perplexitate dezarmantă. Unul și-a revenit și s-a rățoit la noi: „Idioților, asta-i sora lui Costaș... S-o ștergem în secunda asta!”. S-a creat o agitație de nedescris. Am tulit-o cu toții, inclusiv noi, „vorbăreții”, care habar nu aveam de identitatea impresionantă a micuței cercopitece. Costaș era spaima cartierului. Circulau povești sinistre cu el. Se pare că bătea de stingea tot ce mișca. Nu-l întîlniserăm niciodată, dar auziserăm suficiente legende cu el, așa încît ne-a înghețat instantaneu sîngele în vene. Am șters-o precum numeroasa armată a lui Darius al III-lea din fața liliputanei, dar înspăimîntătoarei oștiri a lui Alexandru cel Mare. Pentru noi trei, rebelii ignoranți, au urmat vreo două săptămîni tulburătoare. Ieșeam mai puțin pe afară și ne uitam îngroziți de jur împrejur, bănuind, la tot pasul, că va răsări subit, de undeva, temutul Costaș (pe care, spre oroarea noastră, nici nu-l puteam recunoaște după fizionomie, pentru a reuși să fugim la vreme) și ne va aplica o corecție istorică. Vacanța devenise toxică. Trebuia să facem ceva. Am stat la sfat și, fiind noi băieți cu imaginație, am convenit că singura soluție ar fi să-i transmitem lui Costaș că sîntem gata să ne... predăm. Adică să ne prezentăm în fața lui și să încasăm cîte/cîți castane/palme/pumni/șuturi am fi meritat pentru jignirea soră-sii.
Zis și făcut. Ne-am pus în acțiune toate contactele „interlope”. Demersul a dat roade. La un moment dat, o (altă) aschimodie zdrențăroasă, culmea, tot cu glas gutural, a apărut la blocul nostru și a informat copchilăraia de acolo că „ăia trei” (se știa foarte bine, pretutindeni, despre ce nebuni era vorba) sînt așteptați după-amiază la ora cinci în parcul unde se afla și buclucașul teren de fotbal. Ne-am prezentat cu inima cît un purice. Eu mă și vedeam băgat în spital de pumnii unui zdrahon neîmblînzit. Au venit cu noi, aparent din solidaritate – în realitate, dornici de spectacol morbid –, încă vreo treizeci de copii. Eram o gașcă impresionantă. În parc, ce să vezi? Doar trei aschimodii, cea inițială (surata lui Costaș), cea intermediară (mesagerul zdrențăros al lui Costaș) și cea finală (Costaș însuși). Bietul Costaș era mai firav chiar decît soră-sa, însă privea la fel de crîncen și vorbea la fel de gros. Oricare dintre noi l-ar fi putut însă face KO cu o mînă legată la spate. Plini de spirit diplomatic, ne-am cerut scuze și am declarat că eram gata să o luăm (puțin) pe cocoașă în compensație pentru ofensa adusă maimuțicii guturale. Am umplut văzduhul cu vorbe, explicîndu-i lui Costaș că nu ne putea totuși lovi în zona capului și nici în oricare zonă „vitală”, lucrul fiind interzis prin lege. Intraserăm în delir verbal. Într-un tîrziu, vizibil epuizat, insul a strigat: „Gata! Întoarceți-vă cu spatele! Vă ard cîte un șut în c... și cu asta am terminat”.
Ne-am întors fericiți. Aschimodia s-a opintit și a lovit de trei ori în rîsetele tuturor. Fiind mic, abia a reușit să ne atingă. Zile întregi am vorbit numai despre asta. Ce negociatori desăvîrșiți fuseserăm! Cum făcuserăm vacanța de vară „great again”! Ce „art of the deal” stăpîneam noi, de-ai fi zis că ne tragem din familia lui Trump... Cum ce caută Trump aici? Păi, nu v-ați prins? Mi-am amintit pățania de mai sus, atît de intens, pe fondul „negocierii” dintre Costaș, pardon Putin, și Donald din Alaska.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
