Albumele de arhitectură arată, de regulă, fotografii și planuri, însoțite de texte scurte pe care puțini le și citesc. Există însă foarte rar, ce-i drept, cărți de specialitate care vorbesc despre personaje. Vladivostok de John Hejduk (Rizzoli, 1989) face parte din a doua categorie, rară și prețioasă. Nu te confrunți cu monografia unui oraș îndepărtat pe care nu îl cunoști și nici nu ții cu tot dinadinsul să o faci, ci intri într-un teatru urban, metaforic situat departe, un pic dincolo de marginea lumii. Ei bine, în acest oraș fiecare clădire este un actor care poartă o mască, spune o replică și așteaptă un răspuns. Cum înfăptuiește John Hejduk această alchimie? Înzestrînd curajos arhitectura cu simțăminte omenești, iar casele lui au personalitate și memorie. Suferă, sînt temătoare, iubesc, observă, aidoma vecinilor care ocazional se iubesc, dar, de cele mai multe ori, se invidiază sub masca unor banale formule de politețe. Arhitectura a fost și este deseori blamată pentru faptul că folosește un limbaj codificat pe care doar experții îl pot înțelege, făcînd discursul inaccesibil publicului larg. Hedjuk opune jargonului profesional o scriere poetică plină de curaj, care își refuză confortul expunerii unor convingătoare detalii tehnice și care sparge cercul profesional restrîns pentru a se oferi unui public larg, exigent și sigur pe un teren din care lipsesc formulările ezoterice ale urbanismului structuralist.
Cînd publică Vladivostok, Hejduk este deja celebru: artist, teoretician și, mai ales, mare pedagog. Din 1975 conduce Școala de Arhitectură de la Cooper Union din New York, unde transformă programul într-un laborator interdisciplinar: invită artiști, poeți, cineaști și mută accentul de la „proiectul corect” la „proiectul cu respirație”, acela care are nevoie de o narațiune ca să stea în picioare. Noua axiologie propusă, în care valorile se stratifică diferit, acordînd prioritate poeziei și personajului față de corectitudinea tehnică și obiectul finit, devine o caracteristică a întregii sale activități de maturitate.
Dincolo de meritoriul său rol administrativ (25 de ani ca decan), rămîne profesorul care a inspirat generații întregi să trateze desenul nu ca „figură explicativă”, ci ca „figură vie”. Cartea Educația unui arhitect (1988) a rămas emblematică și a influențat gîndirea multor pedagogi de arhitectură din ultima jumătate de secol, inclusiv din Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Iar Vladivostok, publicată în 1989, afirmă că orașul nu este numai funcțiune, ci, mai ales, un teatru al vieții care nu deține un inventar cadastral și poștal de clădiri, ci un repertoriu de roluri.
De ce Vladivostok și nu orice altă urbe? Alegerea nu este atît de stranie pe cît pare. Portul rusesc este atît de îndepărtat și știm atît de puține lucruri despre el încît probabilitatea de a-l vizita vreodată este ireal de mică. Și totuși, știm că este acolo, cap de linie al unui tren ce străbate nemărginirea stepelor Asiei, el există și se supune unor reguli pe care le cunoaștem, dar, în realitate, nu le putem decît intui. În egală măsură, Vladivostok reprezintă o graniță geografică, dar și psihologică. Hejduk nu documentează portul, ci compune o dramatis personae, o listă de arhitecturi care și-ar putea juca rolul acolo, intrînd și ieșind din scenă, așteptînd la arlechin. Cartea, concepută grafic de Kim Shkapich, este, de fapt, o proiecție de diapozitive: cadre, intrări, contrapunctări, culori care sînt, înainte de toate, stări. Începi să desenezi, apoi asculți ce spune desenul. Desen peste desen, un turn încetează să mai fie doar tectonică și estetică, devine un personaj care veghează. O baracă nu mai este doar o baracă, ci devine un martor care încă mai are ceva de mărturisit. Acest „teatru de frontieră” este produs între 1983 și 1989, anii în care Hejduk își perfecționează metoda de a lăsa planșele să devină literatură desenată, iar Vladivostok nu este altceva decît „cartea-obiect” prin care această scriitură elaborată prinde viață: nu doar selecție de imagini, ci o partitură, cu un tempo care te obligă să vezi cum se naște o arhitectură din vocea pe care i-o atribui.
Aidoma lui Edgar Allan Poe, Hejduk personifică. Clădirile devin personaje ca „Postul de control”, „Poștașul”, „Martorul”, „Orbul”, și se comportă ca atare. Nu ne aflăm în fața unui artificiu literar, ci a unei metode de analiză critică. Funcțiunea clădirii își găsește corespondentul în rolul asumat de personaj și, astfel, devine mult mai ușor de înțeles de către un public nespecialist. O casă poate fi protector sau voyeur. Un pod poate fi un prolog. Strada devine arlechin, dincolo de care actorii pășesc în piața-scenă. Măștile nu sînt gîndite pentru a ascunde adevăratul chip, ci pentru a-i devoala adevărata natură și caracterul cel mai ascuns. „Postul de control” încetează a mai fi un turn de observare și pedepsire, devenind un personaj care privește, dar știe că este privit și care se teme la rîndul său.
În epocă, arhitectura scrisă și desenată a lui Hedjuk, care nu își propune să depășească granițele fizice ale coperții, atingîndu-și publicul nu cu uși și trepte, ci cu imagini și trăiri ce rezonează adînc cu fiecare cititor, a stîrnit, așa cum era și firesc, atît aplauze, cît și huiduieli. Entuziaștii au văzut în ea gestul de a reîntemeia arhitectura pe mit, ritual și umanitate, după decenii de funcționalism care, după al doilea război mondial, se golise, treptat, de orice asemănare cu modelele pe care, de fapt, renunțase să le mai urmeze. Criticii au denunțat poezia lui Hejduk ca ca pe o evadare din real, un refugiu facil într-o melancolie pe cît de estetizantă, pe atît de inoperantă.
Adevărul este că Vladivostok funcționează aidoma marilor mitologii fondatoare: „La început a fost Cuvîntul”. Hejduk demonstrează că orice proiect trebuie să înceapă cu un cuvînt care să însuflețească viitoarea clădire. Și că, fără voce, arhitectura riscă să devină doar coperta unui album ale cărui fotografii arată mult mai bine decît clădirea însăși.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
