● Maia Levantini, Imperiul Vlahilor și alte erori de cod, Editura Tracus Arte, 2026.
Îi urmăresc scrisul Maiei Levantini încă de la debutul cu volumul Cu titlu provizoriu (2017), roman care valorifică experiența începuturilor americane ale autoarei, medic emigrat în Statele Unite, unde s-a stabilit și predă psihiatrie și neuroștiințe la Universitatea din Pittsburgh. Umorul, sarcasmul, jocurile verbale, scriitura alertă, observațiile incisive și referințele literare se regăsesc și în cea de-a doua carte a sa, Cine te uită (2021). Dacă însă, în primul roman, autobiografia e racordată la faptul concret de viață personală, în cel de-al doilea, autoficțiunea e conectată la aventura intimă a memoriei și a imaginației, într-un proces care implică atît lectura, cît și scriitura, iar literatura devine ea însăși materie ficțională. Maia Levantini rămîne fidelă preocupărilor și temelor sale: istoria personală și istoria mare, psihismul, identitatea și alteritatea, spațiul și înstrăinarea, abordate în același registru colocvial, care îl atrage pe cititor într-o relație de complicitate.
Înfățișînd un univers al identităților pulverizate și o contemporaneitate tot mai mult filtrată prin media și rețelele sociale, Imperiul Vlahilor și alte erori de cod, cel de-al treilea roman al său, pune în lumină mecanismele prin care memoria individuală și colectivă se (pre)scrie și se rescrie.
Cu o structură polifonică și experimentală, Imperiul... este o carte greu încadrabilă într-o singură categorie, reunind caracteristici ale romanului memoriei, de familie, ale thriller-ului științific și al satirei sociale.
Titlul, ironic și totodată nostalgic-duios, în acord cu pseudonimul sub care semnează autoarea, anunță de la bun început amestecul de preconcepții, clișee și reflecții asupra identității. În centrul cărții se află Dănuț, un băiat cu autism, Dan Căpitan de Plai (DCP), conducător al Imperiului Vlahilor, întins „de la Nistru pîn’ la Tisa”, în jocul său de strategie, mama sa, Irina, savantă emigrată în Statele Unite, și sora acesteia, Brîndușa, numită și Dușenka sau tuși Duși, care suferă de demență. Fiecare își construiește propria perspectivă asupra realității și propriile mecanisme compensatorii. În timp ce Dănuț trăiește izolat, într-o cameră capitonată din România, pentru a nu-și face rău, Irina se refugiază în muncă și descoperă Novovitul, un tratament revoluționar împotriva bolii Alzheimer. Răceala ei emoțională, asociată unei forme funcționale de autism, este contrazisă de intensitatea neașteptată a reacției la moartea Dușenkăi.
Planurile mamei și ale fiului se intersectează după moartea Ritei, soția colaboratorului Irinei, găsită fără viață în laboratorul de cercetare. Investigația scoate la iveală nereguli legate de Novovit, mai precis existența haplotipului IV275, răspîndit în zona „de la Nistru pîn’ la Tisa”, care face ca tratamentul să fie periculos pentru o parte a populației.
Imperiul Vlahilor devine astfel metafora unui teritoriu cu o memorie deteriorată, greu de recuperat, și o oglindă a lumii contemporane, a contradicțiilor și derivelor sale. Dănuț întruchipează o nevoie de afirmare și de revanșă simbolică, revendicîndu-și locul în lume printr-o versiune a istoriei alcătuită din informații disparate, selectate și reinterpretate în funcție de propriul proiect. Intenția de a transforma anumite figuri istorice în eroi-martiri și de a obține adeziunea colectivă dezvăluie mecanismele propagandei, bazate pe selecția și manipularea faptelor.
Motto-ul lui Sid Meier, creatorul jocului Civilization – „Un joc bun este o serie de alegeri interesante” –, plasat la începutul romanului, își găsește aplicabilitatea atît în scrierea istoriei, cît și a ficțiunii, ambele înțelese ca succesiuni de strategii și confruntări pentru putere. Desfășurate pe mai multe paliere, cel al actanților, al naratorului și al autorului, acestea intră în relație cu mecanismele imperiilor teritoriale, ale monopolurilor mediatice și ale industriilor capabile să redea, să remodeleze sau să genereze memorie și discurs.
Remarcabile la Maia Levantini sînt flexibilitatea lexicală și capacitatea de a mixa registre verbale, de la jargonul științific și cel al rețelelor sociale la englezisme, arhaisme și regionalisme. Rareori întîlnim o asemenea familiaritate cu limba literaturii populare, orale sau scrise, și o plăcere atît de evidentă a jocurilor de cuvinte și a combinării formulelor citaționale, a proliferării expresiilor și a fructificării celor intrate în memoria colectivă. Sarcasmul autoarei adună clișee și referințe culturale, le topește în urzeala textului și le transformă, ludic, în formule de un comic spumos.
Scris într-un stil sprințar, alert și dezinvolt, cu intertexte vizuale și literare și strategii autoreferențiale care îi certifică energia debordantă, nervul și tensiunea, romanul pune în joc planuri eterogene, pe care Maia Levantini le manevrează cu agilitate. Autoarea știe cînd să amîne revelația și să provoace surpriza, cînd să fractureze liniaritatea, cum să echilibreze registrele emoționale, să dozeze intensitatea epică și să intercaleze momente de detensionare, fără să alunece nici în derizoriu, nici în patetic. Poate însă că reușita cea mai importantă stă în capacitatea de a crea personaje puternice, memorabile și complexe, ireductibile la o singură trăsătură, cu specificități și contradicții proprii, diferite prin sensibilitate, limbaj, viziune asupra lumii, vîrstă, ocupație și obsesii. Fiecare protagonist are propria sa partitură, cu o dinamică a scriiturii, cu un ritm propriu al frazei și o tonalitate distincte.
Roman ambițios și inteligent, conectat la incongruențele lumii contemporane, Imperiul Vlahilor și alte erori de cod pune față în față realități alternative, mereu schimbătoare, și faptul imuabil al vieții.
● Grete Tartler, Drumuri prin Europa muzicii, Editura Polirom, 2026.
O istorie a muzicii europene diferită de modelul clasic al lucrărilor consacrate domeniului, atît prin organizare, cît și prin abordare, semnează Grete Tartler (n. 1948) la Editura Polirom. Drumuri prin Europa muzicii se înfățișează mai curînd ca o hartă subiectivă a locurilor, curentelor, operelor și personalităților muzicale, într-o scriere interdisciplinară, cu caracter eseistic, dar bine documentată și dotată cu terminologie de specialitate. Portretele și datele biografice coabitează cu observații estetice, referințe literare și filosofice, anecdote, evocări memorialistice și însemnări personale de călătorie, alcătuind o incursiune în istoria culturală, filtrată prin viziunea autoarei. Scriitoare, cu experiență interpretativă și o solidă cultură muzicală, Grete Tartler este licențiată în Limbi Străine și la Conservatorul din București și deține un doctorat în filosofie.
Deși densitatea informației ar putea deveni copleșitoare, textul curge natural, nu este nici inert, nici arid, nici prolix. Tonul însuflețit, plăcerea și entuziasmul descoperirii, evocarea punctată uneori cu accente discrete de umor și nostalgie îl fac dinamic și viu.
Deschis de o secțiune cu caracter memorialistic și autobiografic, volumul își dezvăluie încă de la început dimensiunea erudită, dar eliberată de constrîngeri academice. Această specificitate își găsește explicația în relația personală a autoarei cu muzica, evocată printr-un șir de amintiri: de la imaginea mamei cîntînd la mandolină la studiul instrumentului și al partiturilor, pînă la întîlnirile cu profesorii și cu marii interpreți.
Structurat în 24 de capitole, urmate de „Un acord final”, în care autoarea își definește demersul, volumul cartografiază apariția, circulația și transformările muzicale, luînd drept pretexte orașe și regiuni cu o contribuție majoră la evoluția artei sonore. Atena trimite la concepția antică despre armonie, educație și ethos muzical, abația de la Sankt Gallen – la transmiterea cîntului gregorian și la dezvoltarea notației, Roma, Florența, Veneția și Parisul – la instituționalizarea și diversificarea formelor muzicale. Viena ocupă un loc aparte în perioada clasicismului și a romantismului, Darmstadt e legat de dezbaterile și experimentele avangardei postbelice.
Cu o evidentă dimensiune de jurnal de călătorie, cartea își permite digresiuni descriptive, de la peisaje la evocarea unor întîmplări din universul familial.
Să vedem, de pildă, cum abordează autoarea Antichitatea și spațiul Greciei. Pornind de la Pitagora, Platon și Aristotel, Grete Tartler sondează legăturile dintre muzică, educație, filosofie și ordinea universală. Conceptul de armonie, înțeles atît ca principiu sonor și proporție, cît și ca manifestare a ordinii intelectuale, devine esențial pentru o concepție în care muzica este parte integrantă în procesul cunoașterii. Vizitele la Delfi și Atena aduc în prim-plan vestigiile și priveliștile, dînd concretețe unor abstracțiuni.
De la aedul antic, pentru care rostirea versurilor și acompaniamentul muzical alcătuiau o practică unitară, la liedul romantic și la dialogurile dintre compozitori și scriitori, Grete Tartler urmărește interferențele dintre arte și modalitățile prin care acestea își intensifică reciproc expresivitatea.
Semnificativă este și perspectiva asupra culturii muzicale europene ca spațiu polifonic, configurat prin circulația ideilor între medii culturale și tradiții variate, prin influențe și filiații, prin diferențele care individualizează fiecare traiect.
În episoadele consacrate marilor compozitori, documentarea intră într-o relație de osmoză cu anecdota, ca mecanism de individualizare și de popularizare mai largă, apt să restituie temperamente, figuri mitizate, coborîte la nivelul unei familiarități cu cititorul.
Secvența în care Enescu acceptă să dea paginile pentru pianistul Alfred Cortot, de pildă, îi relevă generozitatea profesională, dincolo de prestigiul propriu. În alt loc, și în alt registru, discul Oratoriul de Crăciun de Paul Constantinescu liniștește fetița nou-născută a autoarei, făcîndu-l pe compozitor, „prima doică” a casei.
Capitolele dedicate lui George Enescu, compozitorilor care i-au urmat și creației românești contemporane deplasează treptat accentul de la istoria muzicii europene către cea națională.
Un volum poetic prin sensibilitate și doct în informațiile și analizele sale, animat nu atît de spiritul didactic, cît de verva relatării și expresivitatea scriiturii, Drumuri prin Europa muzicii profilează, în fond, un portret al autoarei. Cartea se adresează nu doar celor aflați în temă, ci tuturor iubitorilor de artă și celor curioși să descopere istoria culturală europeană dintr-o perspectivă personală, cultivată și lipsită de constrîngeri academice.
„Mi-am propus să reamintesc felul în care muzica a stimulat de-a lungul veacurilor cunoașterea, dezvoltînd personalități, consolidînd încrederea între oameni, credința lor, dar și modul cum a sincronizat diversele culturi, dezvăluind totodată cititorilor sfere muzicale diferite, așa după cum și călătoriile fac adesea posibile felurite descoperiri și oferă călătorului bucuria de a înțelege direcții noi și locuri necunoscute.”
Iuliana Miu este critic și cercetător literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
.jpg)
