Purici, nomazi și supă de șobolani Povești din Africa ecuatorială Andrei Daniel Mihalca

ANDREI DANIEL MIHALCA a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj în 2002, iar în 2007 a obținut titlul de doctor în parazitologie și boli parazitare. În prezent, este profesor la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj. În perioada 2012–2024 a ocupat funcția de prorector al aceleiași instituții. Este implicat activ în proiecte de cercetare, de medicină de conservare și de medicină veterinară socială axate pe bolile parazitare și infecțioase ale animalelor mici (cîini și pisici) și ale faunei sălbatice din Africa subsahariană, cu lucrări anterioare realizate în Kenya, Uganda, Coasta de Fildeș, Somalia, Republica Centrafricană și Liberia. Este pasionat de fotografia wildlife și de călătorii.

„Invidie! Asta simți după periplul african prin care te poartă medicul-visător-scriitor Andrei Mihalca. Și nu neapărat pentru cei 20 de ani în care alții au mers la birou 9–18, iar el a explorat deșertul, a vaccinat cîinii triburilor, a strîns căpușe și muște tse-tse, a călătorit pe plafonul jeepurilor și a mîncat pateu cu mango, totul stropit cu țuică de prune. Ci, mai degrabă, o invidie nostalgică și admirativă pentru un om care și-a urmat visurile copilăriei și le-a transformat în realitatea vieții de adult. Cîți dintre noi, cei din generația X, ne mai aducem aminte de pachetul de cărți de joc denumit «Animale din continente“? Ei bine, acolo erau și gorila, și servalul, și elefantul pe care visam să le vedem o dată în viață, în mediul lor, nu în spatele unor gratii de la zoo. Antilopa dik-dik nu era, dar am aflat de pronunția corectă din această carte.

Fascinantă cascadă de informații, geografice, botanice și zoologice, toate altoite pe ceva ce e pe cale de dispariție azi. Pe pasiune.“ — MIHAI GĂINUȘĂ

FRAGMENT

Motivul pentru care stăm mereu cîteva zile în Nairobi este aprovizionarea. În cele cîteva săptămîni pe care urmează să le petrecem în nordul țării nu vom avea la dispoziție magazine, pentru că nu există, iar dacă există probabil că vînd mai degrabă lucruri care nouă nu ne sînt de folos. Așa că trebuie să cumpărăm aproape totul din Nairobi. Aprovizionarea include alimente (orez, paste, multe conserve, biscuiți, ceaiuri, cafea, ulei, dulciuri), cutii de transport, sfoară, cărbune, saltele, baterii, canistre, ligheane, hîrtie igienică, săpun, detergent, apă plată pentru prima săptămînă (ca să avem apoi sticle în care să ținem apa pe care urmează să o colectăm din surse locale), băuturi (extrem de bine‑venite în serile liniștite petrecute în sălbăticia africană). Într‑un an cînd urma să stăm în nord cinci săptămîni și eram în total opt oameni, am umplut cu cumpărături patru taxiuri. În plus, gazdele noastre din tribul samburu ne cer mereu cîte ceva cînd mergem. Mai cumpărăm cadouri pentru copiii din familiile la care vom locui. Avem bagajul plin și de cadouri aduse de acasă, în principal lanterne, bricege, cuțitașe, telefoane mobile second‑hand și altele asemenea. Majoritatea cumpărăturilor obișnuiam să le facem din Nakumat, o rețea de supermarketuri cu magazine mari aflate în mai multe zone din Nairobi. Unul dintre acestea era situat chiar lîngă Hotelul Terminal. Spre surprinderea (și tristețea) mea, în 2019, cînd am fost pentru ultima oară la Nairobi, am constatat că Nakumat dispăruse. A fost achiziționat de gigantul Carrefour.

Cumpărăturile pentru cinci săptămîni pentru opt persoane înseamnă cam trei sau patru coșuri pline. Transportul lor pînă în nordul țării durează două‑trei zile, pe drumuri care uneori dispar și reapar, pline de gropi, sau traversînd rîuri, și nu e chiar o treabă ușoară. Împachetarea lor e esențială – trebuie să fie ergonomică și sigură pentru a evita spargerea, ruperea, pierderea etc. De obicei folosim niște cutii mari de metal (tablă) produse local. Aceste cutii se găsesc într‑un singur loc în Nairobi. Din păcate, nu prea țin de la un an la altul și la fiecare început de expediție trebuie să luăm altele noi. Există diferite mărimi și culori. Noi le preferăm pe cele albastre. Nu știu de ce. Uneori luăm și negre pentru a sorta oarecum marfa cumpărată. În cutiile albastre ținem alimentele, în cele negre, tot ce e nealimentar. Sau invers? Cine mai știe.

Cumpărături mai facem în Nairobi și înainte de revenirea în Europa. În special cadouri pentru cei de acasă. Îmi place mult să mă duc la un fel de tîrg, cu cîteva zeci de comercianți care vînd artefacte africane. Este de fapt o clădire pe mai multe etaje, undeva în zona centrală. La fiecare etaj, mici magazine ce vînd de la mărgele la statuete, vase sau măști ale diferitelor triburi. Unele noi, altele antice. Cheia să ieși satisfăcut de aici este să știi ce cauți, să știi să recunoști falsul de autentic și să știi să negociezi. Mi‑am cumpărat de‑a lungul timpului din Africa mai multe măști care îmi decorează acum pereții casei și care zi de zi îmi aduc aminte de Africa.

La Nairobi poți să ai experiențe culinare extraordinare. Și nu trebuie să mergi neapărat la vreun restaurant sofisticat. Nu voi uita niciodată prima mea vizită la Diamond Plaza. Se întîmpla, evident, tot la prima mea venire în Africa, în 2006. Diamond Plaza este un fel de food‑court în aer liber cu vreo 15‑20 de mici restaurante de tip fast‑food, specializate în mîncare asiatică, preponderent indiană. Nimic aparte pînă aici. Nebunia începe după ce te așezi la o masă, care aparent nu aparține vreunui restaurant anume. În acel moment năvălesc peste tine o duzină de ospătari, fiecare cu un meniu vechi și șifonat, uzat și cu culori șterse, încercînd să te convingă să comanzi de la el. Nu apuci să citești nici prima poziție că un alt meniu se interpune între cel anterior și ochii tăi. Iar peste cîteva secunde, altul. Asta într‑o gălăgie infernală, pentru că trebuie să țineți cont că același lucru se întîmpla tuturor colegilor cu care eram la masă. După o astfel de experi‑ ență și o cină mulțumitoare, cam la fiecare vizită în Nairobi îmi place să‑i surprind pe cei care mă însoțesc și care vin aici pentru prima oară cu o vizită la Diamond Plaza. O altă experiență culinară unică a fost o cină lungă și copioasă la un restaurant etiopian din Nairobi. Nu mai știu cum se numește, dar dacă îmi aduc aminte vă anunț cumva, că merită. Locul e fascinant, un picuț piperat la preț, fapt care face să fie un local preferat de mulți străini, inclusiv cei care s‑au mutat definitiv în Kenya. Restaurantul e în aer liber, iar mîncarea etiopiană e aparte. Sper să aveți curiozitatea și plăcerea să o descoperiți!

La Nairobi mă mai fascinează în special librăriile. Nu există librărie să‑mi fi ieșit în drum și să nu fi intrat. Oricum nu sînt multe. Le prefer pe cele mici, deținute de expați, celor din mall‑uri. Mă duc mereu țintă la secțiunea cu cărți despre Africa. Și selecția e mereu fascinantă. De la albume fotografice la biografii sau cărți despre natură și animale. Totul la un loc. Mă frustrează că nu pot să cumpăr mereu tot ce‑mi doresc. Limita de kilograme la bagaj e cel mai mare impediment. Totuși, cel puțin una sau două tot cumpăr. Pe restul le rețin și le comand de pe internet cînd ajung acasă. Nairobi este un oraș foarte eterogen, cu cartiere luxoase și scumpe, precum Karen sau Muthaiga, dar și zone teribil de sărace și murdare, ca Eastleigh. Am avut ocazia să le vizitez pe toate. În Eastleigh (pe care localnicii îl pronunță „isli“) am ajuns o singură dată, ca să cumpăr lucruri necesare pentru expediție. Și ca experiența să fie completă, m‑am dus acolo cu matatu. Fiind aproape un simbol al Kenyei, matatu sînt de fapt niște microbuze extrem de colorate, vopsite care mai de care mai fantezist (de la simple modele colorate abstracte la figura lui Obama, diverși fotbaliști, rapperi sau isuși), de multe ori și cu un citat motivațional inscripționat într‑un loc vizibil, cu muzica de obicei dată la maximum și împînzind practic străzile din Nairobi și alte orașe. Matatu este cel mai popular mijloc de transport în comun din Kenya, mai ales pe distanțe scurte. Este deservit de un „echipaj“ format din două persoane, șoferul și un fel de taxator, care stă mereu agățat de ușa laterală și care atrage clienții. Matatu opresc practic oriunde, fără a ține cont de stații sau alte reguli de circulație (sincer, nici nu cred ca așa ceva există în Kenya, dar asta e altă poveste). Mereu e cineva care urcă sau coboară. Și mereu capacitatea legală a acestor microbuze este depășită de cel puțin trei ori. A fost o experiență pe cinste.

Purici, nomazi și supă de șobolani. Povești din Africa ecuatorială, Andrei Daniel Mihalca, Ed. Humanitas, 2024, colecția Memorii/ Jurnale/Biografii