De-a lungul secolelor, „Occidentul” a ajuns să reprezinte cu mult mai mult decît o regiune geografică. El întruchipează astăzi moștenirea durabilă a Greciei antice și a Imperiului Roman, realizările culturale ale Renașterii europene, evoluția filosofiei politice, spiritul explorator și elanul descoperitor.
Cu toate acestea, după sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, termenul a căpătat o semnificație în mai mare măsură geopolitică și orientată spre securitate. Începînd cu mijlocul anilor 1940 și pînă la căderea Zidului Berlinului, Europa și aliații săi s-au definit adesea nu doar prin idealurile lor comune, ci și prin opoziția față de Uniunea Sovietică.
Într-una dintre numeroasele sale remarci fără noimă despre istorie și afaceri globale, președintele american Donald Trump a afirmat că Uniunea Europeană a fost creată pentru a „păcăli” Statele Unite. De fapt, adevărul este exact invers.
După 1945, europenii își doreau mai degrabă ca America să rămînă implicată activ, decît să se închidă în sine, așa cum s-a întîmplat după Primul Război Mondial. Lăsate pe cont propriu, țările europene riscau să intre într-un nou conflict, ceea ce ar fi putut forța SUA să intervină din nou pentru a restabili pacea. Pentru a preveni acest lucru, liderii europeni au îndemnat SUA să își mențină prezența pe continent, ca un bastion împotriva amenințării tot mai mari a comunismului sovietic.
Ca răspuns, SUA au încurajat Europa să urmărească o mai mare integrare economică și politică, ceea ce a dus la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și, în cele din urmă, a Pieței Comune Europene. Ambele instituții au fost considerate de SUA ca fiind esențiale pentru asigurarea păcii și prosperității pe termen lung în rîndul aliaților săi transatlantici și pentru a preveni sărăcirea continentului prin războaie comerciale și politici protecționiste.
În 1949, NATO a fost înființată pentru a apăra Europa împotriva expansionismului sovietic. Împreună, SUA și o Europă din ce în ce mai integrată au pus bazele a ceea ce numim astăzi „Occident” – un grup de țări legate de valori democratice și de un angajament puternic față de cooperarea multilaterală.
Ordinea postbelică a fost susținută de statutul Americii ca principală putere economică și militară a lumii. Pe măsură ce Uniunea Sovietică s-a prăbușit – în mare parte datorită unității și fermității Occidentului –, fostele state comuniste s-au transformat în democrații orientate spre piață, în mod relativ pașnic, cu excepția războaielor tragice din Balcani.
Dar, din păcate, SUA au abandonat rolul de lider pe care și l-au asumat în mod firesc în perioada postbelică, pe măsură ce Trump continuă să dezmembreze ordinea internațională prin subminarea unor instituții și a unor valori pe care nici nu le înțelege și nici nu le respectă.
De cînd s-a întors la Casa Albă, Trump a arătat chiar mai puțină considerație pentru normele democratice și pentru statul de drept decît în timpul primului său mandat. Acțiunile sale recente amintesc de descrierea pe care i-a făcut-o vicepreședintele J.D. Vance (înainte să profite de ascensiunea lui Trump pentru a ajunge el însuși în Senatul SUA și, în cele din urmă, vicepreședinte): „Hitler al Americii”. Deși eu nu aș folosi un limbaj atît de dur, Trump este fără îndoială un autoritarist și un bătăuș corupt. Asemenea unui monarh medieval, el pare să creadă că totul îi aparține, pentru simplul motiv că așa vrea el.
Avînd în vedere tendințele sale autoritare, nu e surprinzător faptul că lui Trump nu îi pasă de ordinea democratică liberală. În viziunea sa, liderii altor țări trebuie instruiți, nu consultați. Cel mai mic dezacord poate provoca măsuri economice de retorsiune, adesea sub forma unor taxe vamale pentru exporturile către SUA.
Recenta reuniune G7 este un prim exemplu. Grupul celor mai importante țări industrializate din lume a avut cîndva un al optulea membru: Rusia. Dar, după ce regimul președintelui rus Vladimir Putin a anexat ilegal Crimeea în 2014, ceilalți membri ai grupului au expulzat-o pe bună dreptate, transformînd G8 din nou în G7. Cu toate acestea, și în pofida războiului pe care Putin îl poartă în Ucraina, Trump a deschis summit-ul din Canada cerînd ca Rusia să fie reprimită.
La fel ca în confruntarea din Biroul Oval cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski din februarie, Trump a continuat să dea vina pe Ucraina pentru că a fost invadată. Recordul rusesc de agresiune neprovocată nu pare să conteze prea mult pentru el. Trump a lăsat o dată în plus impresia clară că e în buzunarul lui Putin.
Astăzi, e greu să mai găsim valori pe care majoritatea liderilor liberal democrați le împărtășesc cu Trump. Ca atare, aliații Americii trebuie să se confrunte cu o realitate îngrijorătoare: SUA – cîndva liderul de necontestat al lumii libere – nu mai sînt un partener de încredere.
Chiar dacă odinioară se considera că țările puternice au responsabilitatea de a ține cont de interesele celor mai slabe, Trump vede lumea altfel. În opinia sa, puterea Americii îi conferă dreptul de a acționa după bunul plac, iar celelalte țări trebuie să accepte pur și simplu consecințele.
Această mentalitate ne ajută să înțelegem decizia lui Trump de a bombarda siturile nucleare iraniene, în loc să recurgă la diplomație pentru a convinge Republica Islamică să renunțe la ambițiile sale nucleare. Dar, chiar dacă Trump a sărbătorit rezultatul „atacului său foarte reușit”, unitatea și cooperarea occidentală sînt în mai mare măsură dispuse să încurajeze Iranul să joace un rol internațional mai constructiv și mai pașnic.
Fără îndoială, regimul periculos și represiv al Iranului este, cel puțin parțial, rezultatul greșelilor grave pe care țările occidentale le-au făcut în relațiile cu această țară în ultimii 70 de ani. Cel mai solid exemplu este, evident, răsturnarea primului său guvern ales în mod democratic în 1953, cu sprijinul SUA.
Întrebarea care se pune acum e dacă decizia lui Trump de a bombarda Iranul a agravat aceste erori și a antrenat un Occident deja divizat într-un nou război sîngeros în Orientul Mijlociu. În caz că da, faptul că stabilitatea globală și ordinea internațională se află în mîinile unui lider periculos de imprevizibil nu inspiră prea multă încredere.
Chris Patten, ultimul guvernator britanic al Hong Kongului și fost comisar european pentru Afaceri Externe, e fost rector al Universității Oxford și autor al cărții The Hong Kong Diaries (Allen Lane, 2022).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
