Dilema vă recomandă

● „Of, dac-aș fi putut să-mi imaginez scena pe care o auzisem! Dac-aș fi fost în stare să inventez cu aceeași infatuare ca viața reală! Dacă într-o zi aș fi putut măcar să mă apropii de originalitatea și exaltarea lucrurilor care se întîmplă cu adevărat! Dar, dacă aș fi reușit vreodată, cum ar fi făcut față părinții mei unui asemenea lucru?”, se lamentează tînărul scriitor provocator de origine evreiască Natan Zuckerman, martor din umbră la o scenă... delicată petrecută între maestrul său (inspirat, se pare, de Bernard Malamud) și cea care ar putea fi Anne Frank, posibilă supraviețuitoare în secret, în micul roman, petrecut în decursul unei singure zile, Scriitorul fantomă (traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom), cea mai recentă traducere din opera lui Philip Roth, și primul roman din tetralogia Zuckerman Bound (1979-1985). Îndeobște se vorbește și se laudă marile romane, la propriu și la figurat, ale lui Philip Roth, dar „micile” sale romane (cel de față, Indignare, Umilirea, Nemesis) spun la fel de multe despre geniul acestui prozator, din fericire creator longeviv. (Marius Chivu)

● În cadrul retrospectivei TIFF de la Cinema „Elvira Popescu“ am văzut filmul indian Girls Will Be Girls / Fetele tot fete, cîștigătorul de anul acesta al Trofeului „Transilvania“. Titlul m-a indus în eroare puțin și am crezut că voi ajunge la o peliculă convențională despre maturizare și „girl-power”, dar surpriza a fost una foarte plăcută. Regizoarea de nici 40 de ani Shuchi Talati reușește să spună o poveste universală avînd în centru raportul mamă-fiică, poveste ce s-ar fi putut petrece oriunde. Internatul cu reguli stricte, dar și toate cutumele sociale și culturale din India sînt doar decorul pentru niște relații de familie disfuncționale și, tocmai prin asta, încadrate perfect în ceea ce a ajuns să fie norma.

Mama, fostă elevă a aceluiași internat, întreținută de soț, modernă și atrăgătoare, se inserează forțînd limitele în fiecare ungher al lumii fiicei ei: la școală, în relația cu profesorii, cu prietenele și, mai ales, cu băiatul care îi place. Nu știm dacă să o acuzăm de gelozie sau de prea multă grijă. De cealaltă parte, adolescenta încearcă din răsputeri să se retragă din această dinamică, are un fel de acord tacit cu tatăl care este ca și inexistent, se simte de cele mai multe ori copleșită și dislocată din propria viață de o mamă căreia nu îi seamănă deloc.

Filmul îți aleargă printre amintiri, le deranjează un pic și te face părtaș la cea mai complicată relație dintre toate. (Anda Docea)

● „Ar mai putea Van Gogh să mai picteze «Noaptea înstelată» în acest mediu dominat de poluare luminoasă?” – un articol din Le Point despre expoziția lui Djabril Boukhenaïssi, „À ténèbres”, deschisă din 1 iulie pînă pe 1 septembrie, la muzeul Lee-Ufan din Arles.

„Așa cum Van Gogh a descoperit în Provence puterea unui cer de înstelat noaptea, pe care l-a imortalizat în celebra sa lucrare «Noaptea înstelată», Djabril Boukhenaïssi privește cerul și ne pune întreabarea: «Oare azi, poziționîndu-ne în același loc, ar mai fi este posibilă pictarea unui asemenea tablou?». În zilele noastre, pe timp de noapte, Pămîntul strălucește prea mult. Halourile, care se formează prin moleculele de aer sau praful ridicat de orașe, distorsionează imaginea boltei cerești. Stelele sînt atît de bombardate de lumina artificială, încît par moarte.

Această dilemă l-a inspirat profund pe Boukhenaïssi. (...) Timp de opt săptămîni, pictorul și gravorul a beneficiat de un spațiu de reflecție și creație în inima orașului mitic.

(...) Boukhenaïssi își exprimă îngrijorarea cu privire la repercusiunile dispariției treptate a nopții asupra imaginației noastre colective: «Dacă această sursă de inspirație poetică este amenințată, aceasta nu poate decît să ne altereze relația cu lumea. Noaptea ar trebui să ne ofere sentimentul amețitor al infinitului, o smerenie profundă».” (Stela Giurgeanu)

● Pe o șosea din județul Ilfov (DJ101C), cam la jumătatea distanței dintre comunele Ciolpani și Gruiu, în satul Siliștea Snagovului, pe dreapta cum mergi spre Gruiu, poți observa un local cu o intrare boltită, nespecifică zonei, deasupra căreia scrie cu litere mari MANUEL. E un mic restaurant, rustic și fermecător, ținut de un italian (probabil că Manuel e chiar numele lui), care abia dacă o rupe puțin pe românește. Lumea obișnuiește să comande pizza pentru acasă de acolo, dar sînt și unii clienți care intră în localul cu cîteva mese. În interior e aranjat ca un mic restaurant de la țară, țara fiind însă Italia. Are mese de lemn acoperite cu fețe de masă în carouri, roșu cu alb, și prin tot locul sînt expuse diverse obiecte tradiționale, rîșnițe manuale, piuă și alte asemenea. Iarna, o sobă duduie într-un colț, creînd o intimitate cu totul specială. Are două încăperi cu cîteva mese, dar și o cămară plină cu sticle de vin, borcane cu murături, dulcețuri, tipuri speciale de paste și alte delicatese italienești, pe care le poți cumpăra. Ești ca în cămara bunicii, dar, încă o dată, bunica ar fi italiancă și pricepută. Unde mai pui că vinurile sînt unul și unul. E bine însă de făcut o rezervare înainte. Ca orice gazdă foarte particulară, Manuel se descurcă mai greu cînd îi vin pe cap prea mulți musafiri neanunțați. Lucrurile bune se fac cu socoteală. Iar pizza făcută de el e mai bună decît orice închipuire. (Andrei Manolescu)

● Vara asta apăsător de caldă are ceva din ritmul obosit și monocord al verilor din romanele interbelice. Așa că de acum și pînă la toamnă ar fi bine să vorbim despre lucruri care ne mișcă și aduc un mugure de răcoare în capetele noastre înădușite.

Recomand cartea profesorului Paul Cornea Originile romantismului românesc – mi se pare cel mai bun studiu despre secolul al XIX-lea românesc, aș putea spune că nimeni nu a reușit să scrie cu atîta „așezare” ideologică și spirit critic despre istoriile protipendadei și despre aspectele mai puțin onorabile din istoria veche a culturii și politicii românești. Mă gîndesc că nu mai sînt oameni de litere care să aibă puterea documentară și rigoarea profesorului Cornea. Regretabil.

Pentru seri răcoroase, toate cîrciumile nepretențioase din zona Icoanei și Moșilor. Aș începe cu QP de pe strada Praporgescu, un loc frecventat mai degrabă de oameni de vîrstă medie, terasa are un miros aparte de bere și limonadă, e o terasă cu haz, simplă și cinstită precum oamenii care o frecventează. Fusesem acolo prima oară într-o seară tîrzie la începutul primăverii, era o noapte de 1 martie, atunci mi s-a părut un loc dughenos și mult prea animat, am plecat de-acolo cu un sentiment de înfrîngere și antipatie, dar uitarea și vara au brodat o altă aură în jurul acestei cîrciumioare, pesemne că într-adevăr omul face locul. (Ioana Moroșan)

● (Istorii aflate din cartea Salonica, City of Ghosts a lui Mark Mazower.) Imigrația continuă dinspre granița nordică a Imperiului Otoman a făcut ca, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea,

populația creștină a Salonicului – pe atunci un important oraș al Turciei otomane – să crească

simțitor. Mulți dintre acești imigranți erau vlahi din Munții Pindului care nu vorbeau greaca,

ci dialecte ale limbii române (meglenoromână, aromână, istroromână). Învățînd limba greacă

pe stradă, în școli și în biserici, ei au fost în cele din urmă asimilați ca greci. Multe

personalități faimoase din Grecia acelor timpuri, precum savantul Moisiodax, revoluționarul

Rigas Velestinlis, familia Garbolas (primii tiparnici „greci” ai orașului) sau frații Manakia

(pionieri ai cinematografiei balcanice), erau de origine vlahă. „Cu douăzeci de ani în urmă”,

scria H.N. Brailsford în 1905, „nimic nu era mai specific, mai axiomatic chiar pentru politica

balcanică decît conexiunea dintre vlahi și cauza grecească”. „Ei [vlahii] nu aveau conștiință

națională și nici vreo ambiție națională... mulți erau pasionați și entuziasmați de cultura elenă.

Se credeau greci. Își botezau copii «Temistocle» și «Penelopa». Studiau la Atena și își lăsau

averile școlilor și spitalelor grecești.” În Salonic ajunseseră să trăiască atît de mulți vlahi, încît

un ziar românesc scria în 1880, spre furia comunității grecești, că în Salonic nu există, de fapt,

nici măcar un singur grec get-beget. (Matei Pleșu)

● Recomand o vizită în satul Bălgarevo din Dobrogea bulgărească, la doi pași de capul Caliacra. Pentru mine era singurul sat dintre Balcic și Vama Veche unde nu ajunsesem încă. Un sat locuit odinioară de găgăuzi în care astăzi trăiesc doar 1.300 de oameni, sufocat de vegetație, cu case cu ziduri de piatră și multă liniște. Un sat fără plajă, în afară de golful Bolata, de la patru kilometri, cu atmosfera lui aproape mistică, mă rog, exagerez, însă locul acela unde apa caldă și mică își schimbă mereu culoarea în funcție de cum cade lumina și cu stîncile lui roșiatice, pline de grote, pe care te poți cățăra urcînd un șir lung de trepte, ca să poți vedea de sus întregul peisaj, are ceva cu totul special. De data asta, am dat ferma de scoici de la Dalboka pe o fermă de melci, căci în Bălgarevo chiar există așa ceva, o afacere de familie atipică pentru Bulgaria, cu un restaurant la care, în afară de melci, poți bea socată sau mînca roșii proaspăt culese din grădina de alături. Escargots de Bourgogne au fost ce trebuie (dacă chiar sînteți interesați de așa ceva, pentru a mine a fost doar un moft culinar), iar bagheta proaspătă cu unt și cu ierburi a fost peste așteptări, o pîine impecabilă, exact ca în Franța. Totul a mers perfect cu un traminer bulgăresc. (Adina Popescu)      

● N-am mai fost în Maramureş din copilǎrie. Dar am păstrat în arhiva personalǎ o fotografie a mea îmbrăcată în port popular, care mi-e foarte dragă. M-am reîntors în vara asta şi am descoperit lîngă Săcel o pensiune cocoțată pe un deal, Cabana Tulean, primitoare şi frumoasă. Pādure cît vezi cu ochii, linişte și pace şi nici un pic de kitsch, ceea ce e deja o mare realizare. Şi o floră spectaculoasă, unde preferata mea e planta cu două fețe/culori, pe care n-am mai vāzut-o în alta parte. „Ziua şi noaptea“, cum i se zice în zonă.

Sînt autori perfecți pentru vacanță. Cîndva am citit Glamourama pe o plajă din Croația. Cînd a apărut noul roman al lui Bret Easton Ellis, Cioburile (Editura Polirom, traducere de Bogdan Perdivară), am știut că o să-l pun în bagajul meu. Povestea începe atît de frumos, că am citit prima pagină de cîteva ori: „Mi‐am dat seama cu mulți ani în urmă că o carte, un roman, este un vis care se cere pus pe foaie în același fel în care ne lovește dragostea de cineva: e imposibil să i te opui, n‐ai ce face în privința asta, cedezi până la urmă și i te predai, chiar dacă instinctele îți spun s‐o iei la fugă în direcția opusă, pentru că ar putea fi, pînă la urmă, un joc periculos – cineva o să fie rănit. Pe unii dintre noi, scriitorii, primele idei, imagini, frămîntările inițiale ne pot determina să ne cufundăm automat în lumea cărții, în intriga și fantezia ei, în secretele sale. Altora le poate lua mai mult pînă să ajungă să simtă clar conexiunea, ani la rîndul ca să‐și dea seama cîtă nevoie au să scrie romanul ori să iubească persoana respectivă, să retrăiască visul, chiar și decenii mai tîrziu. Ultima oară m‐am gîndit la cartea asta, la acest vis și la relatarea acestei versiuni a poveștii – cea pe care o citiți acum, cea pe care tocmai ați început‐o – cu aproape douăzeci de ani în urmă, cînd am crezut că m‐aș descurca să dezvălui ce ni s‐a întîmplat mie și cîtorva prieteni la începutul ultimului nostru an de liceu, la Buckley, în 1981”. (Ana Maria Sandu)