De Anul Nou, pe scena lumii forţa brută a mai făcut un pas. Armata americană e hiperprofesionistă, hipersofisticată, dar e condusă astăzi, în mod primitiv, de politica puterii care se întinde pînă unde vrea (sau pînă unde întîlneşte un obstacol care să o mărginească). Pentru regimul Putin, într-o Rusie fără experienţa democraţiei liberale, purtarea nu e de mirare. Iar Putin a întîlnit, în Ucraina eroică şi democratică, un obstacol: de altă calitate a puterii decît expansiunea dominaţiei grobe.
Dar în ţara reper a democraţiei? În ţara unde democraţia stă la întemeierea ei şi i-a însoţit toată istoria? Să apară acolo un preşedinte care se laudă cu politica forţei e, pentru lumea civilizată, o stupoare, e un atac la fundamentul ei. Ce chip dă Trump Americii, cu arestarea unui dictator local de către un „rege” de nivel global, cu pretenţiile lui privind Groenlanda, cu desconsiderarea Europei? Stephen Miller, consilierul lui Trump, îl justifică prin argumentul omului cu bîta: „Trăim în lumea reală, care este guvernată de forță, care este guvernată de constrîngere, care este guvernată de putere... Acestea s]nt legile de fier ale lumii încă de la începutul timpului” (interviu la CNN, cf. HotNews, 6.01.2026).
Care va să zică, din punctul de vedere al guvernării Trump, civilizaţia şi civilitatea n-au fost, în mersul omenirii, decît o iluzie sau o greşeală fără mare importanţă. „Lumea reală” n-a ieşit niciodată din „vîrsta de fier”. Omul n-a învăţat niciodată să-şi respecte semenul, să-şi mărginească puterea, poftele, ambiţiile pentru a recunoaşte libertatea şi demnitatea celuilalt. Tînărul viguros e îndreptăţit să-l îmbrîncească pe bătrîn afară din autobuz ca să-şi facă loc să urce. Statele pot să uite de respectul mutual faţă de independenţa şi graniţele lor. Pot da la coş principii ale dreptului internaţional, angajamente, alianţe şi tratate, toată reţeaua de reguli care le face să funcţioneze altfel decît bătăuşii de cartier.
Domnia forţei brute înseamnă expansiune fără mărginire, fără umanitate, fără raţionalitate. Nu mai vezi în celălalt un chip comun cu al tău sau chiar reflectarea chipului divin. Vezi un lucru pe care îl poţi manevra după plac. Nu mai vezi comunităţi care au dreptul să-şi decidă drumul, vezi mase peste care să-ţi întinzi cît mai larg dominaţia. Forţa, nestăpînită de raţiune, de civilitate, de reper spiritual, lucrează într-un spaţiu al „obiectelor”, se extinde acolo orbeşte, pînă la limita capacităţilor ei. E ca gazul, spunea Simone Weil: „ocupă tot spaţiul disponibil. Un gaz care s-ar restrînge şi ar lăsa un vid ar contrazice legea entropiei”.
Trump şi Putin nu obosesc să-l invoce pe Dumnezeu ca fiind de partea lor. Dar nu aşa se comportă Dumnezeu. În toate tradiţiile, El e primul care asumă legea autolimitării. De la El o ştiu civilizaţiile vechi şi aceeaşi lege inspiră civilizaţiile de astăzi, formele de societate în care persoana e figura centrală, reperul de căpătîi. A-ţi trata semenul ca persoană înseamnă a-i recunoaşte prezenţa, a te mărgini voluntar pe tine însuţi pentru a-i lăsa celuilalt loc de manifestare şi de libertate, pentru a crea un spaţiu al întîlnirii. Nu spunea Émmanuel Lévinas că, în modernitate, celălalt uman a devenit singura figură vie a transcendenţei? Omul credincios, omul spiritual aşa îşi tratează semenii: ca purtînd în ei o scînteie de transcendenţă. La fel face omul civilizat.
Cînd creează lumea, divinul face să apară ceva diferit de El însuşi, cineva liber, faţă de care Dumnezeu nu lucrează din afară, prin presiune, intimidare şi forţă. Actul creator presupune tocmai o autorestrîngere a puterii divine. În el se manifestă perfecţiunea divinului: atotposibilitatea, nu atotputernicia Lui. Perfecţiunea este perfecţiune în măsura în care cuprinde toate posibilităţile realului, inclusiv pe cele care ţin de alteritate în raport cu transcendenţa. În perfecţiunea sa, Creatorul deschide un „spaţiu” de altă calitate decît cea proprie, unde lumina divină să strălucească într-un altcineva. Ea străluceşte în interioritatea vie a omului şi se dă vederii prin libera strădanie a acestuia.
Părintele Scrima cita adesea o vorbă inspirată din gîndirea poetică a lui Hölderlin: Dumnezeu creează omul şi lumea precum marea ţărmurile: retrăgîndu-se.
Mistica iudaică a tematizat similar gestul creaţiei, prin ceea ce se numeşte „contracţia” lui Dumnezeu. Prima mişcare divină nu e o mişcare de expansiune, de manifestare ofensivă într-o „exterioritate”. Mişcarea care dă posibilitate lumii e o mişcare de retragere în sine a lui Dumnezeu. El se retrage în ascunsul Lui şi, prin această mişcare de „contracţie”, lasă să apară un alt „teritoriu”. E un teritoriu fără densitatea Fiinţei transcendente, dar nu lipsit totuşi de calitatea fiinţei; căci, în retragerea sa, Dumnezeu îşi lasă acolo urmele: asemenea mării care, retrăgîndu-se, lasă să apară ţărmurile îmbibate de umiditate dătătoare de viaţă. Abia într-o a doua mişcare, Dumnezeu va desfăşura în spaţiul astfel apărut entităţile lumii, îi va da acesteia structura, îşi va manifesta în ea atotprezenţa.
Dar atotprezenţa Lui asumă aceeaşi lege a autolimitării. Dumnezeu nu dă buzna peste creatură. Nu o striveşte cu puterea lui, nu o determină din afară, nu o mînă ca un stăpîn amuţitor. Biblia desfăşoară dialogul – adesea încordat – între Israel şi Domnul său, între suflet şi Dumnezeu; de-a lungul ei, se aud neîncetat vocile ambilor interlocutori. Şi există momente cînd se aude „discreţia” lui Dumnezeu, subtila lui prezenţă, „retrasă” la limita între chemare şi tăcere. Ca în III Regi, 19, 11-12, cînd Iahve îl previne pe profetul Ilie: „Domnul va trece”, dar El nu va fi în vijelia care sfărîmă stîncile, nici în cutremur, nici în foc. „După foc va fi adiere de vînt lin şi acolo va fi Domnul.”
În tradiţia musulmană se invocă adesea o spusă a profetului Muhammad: „Allah se învăluie în şaptezeci (sau şaptezeci de mii) de văluri de lumină şi de întuneric. Dacă le-ar da deoparte, strălucirea Feţei lui ar consuma pe oricine l-ar privi”. Transcendenţa se acoperă, se ascunde, se retrage pentru a nu nimici, cu densitatea ei, libertatea fiinţei pe care a pus-o pe lume.
Christos este chipul cel mai de seamă al autorestrîngerii divine. El, Logosul divin, „se deşartă de slavă” la întrupare, îşi cuprinde infinitul în statutul mărginit al omului. La Naştere „se arată prunc, Dumnezeu cel dinainte de veci”, spune o cîntare a sărbătorii. La Botez, vocea Tatălui îşi bolteşte transcendenţa peste Iisus care îi cere – cu o suverană umilitate – lui Ioan să-l boteze, „să împlinească toată dreptatea” necesară redresării umanului. Iradierea fără margini din zenit e concomitentă, aici, cu supunerea voluntară a lui Christos la datele creaturii. Iar adevărata Lui ţintă e interioritatea umană. El vorbeşte în ascuns, în adîncul inimii – dacă e primit acolo. „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Dumnezeu refuză domnia forţei, o respinge. Adepţii forţei brute, oricît limbaj religios ar folosi, nu se află în acord cu El.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
.jpg)
