1071 a fost un adevărat annus horribilis pentru bizantini, poate chiar mai mult decît 1453, cînd ultima redută bizantină, Constantinopolul, a căzut în mîinile turcilor otomani. În aprilie 1071, normanzii conduși de Robert Guiscard au cucerit Bari, ultima redută bizantină din Calabria, punînd astfel capăt domniei bizantine în sudul Italiei după mai bine de cinci secole. Pe 26 august 1071, la Manzikert, în estul Anatoliei, turcii selgiucizi conduși de sultanul Alp Arslan (1063-1072) au înfrînt armata bizantină condusă de împăratul Roman al IV-lea Diogenes (1068-1071). Luat prizonier, împăratul a fost eliberat în schimbul unei răscumpărări, dar a murit în același an, detronat și orbit de rivali. După victoria de la Manzikert, selgiucizii au cucerit cea mai mare parte a estului și centrului Anatoliei, unde au stabilit Sultanatul de Rum cu capitala la Niceea (Iconium). Dacă căderea cetății Bari în 1071 și semnificația ei au fost date uitării de marele public, nu acesta este cazul și cu 26 august Manzikert. Înfrîngerea bizantinilor în acest punct îndepărtat al Anatoliei face parte din discursul identitar al Turciei contemporane. De asemenea, Manzikert apare ca referință constantă în polemicile dintre musulmani și creștini din Evul Mediu și de astăzi. În ultimele decenii, Manzikert a devenit o referință de bază în discursul naționalist al președintelui Recep Tayyip Erdogan. Cum ne apropiem de o altă aniversare a bătăliei de la Manzikert pe 26 august, merită să analizăm mai atent genealogia simbolică a acestei înfrîngeri bizantine.
Comemorarea marilor bătălii în Turcia contemporană
În 2011, Erdogan i-a prezentat președintelui Franței, Nicolas Sarkozy, care s-a opus aderării Turciei la Uniunea Europeană, o copie a unei scrisori trimise în 1526 de Suleiman Magnificul regelui Francisc I al Franței, în care sultanul promitea să îl ajute pe regele ținut prizonier de rivalul său creștin, împăratul Carol Quintul. Erdogan practică triajul selectiv al istoriei din a cărei tolbă vastă scoate periodic cîte o bătălie sau vreo misivă de mult uitată ca să puncteze superioritatea turcilor și a musulmanilor în raport cu Vestul sau cu creștinătatea în general. Deși practica nu a fost inventată de el, Erdogan a perfecționat-o. Președintele Turciei, fost prim-ministru, care e deja la conducerea țării de mai bine de douăzeci de ani, se reprezintă pe sine însuși ca un sultan contemporan, descendent al cuceritorilor selgiucizi și otomani. Turcia contemporană se otomanizează și selgiucizează, un rol central în acest proces avîndu-l comemorările, care adesea includ și reconstituiri ale marilor bătălii soldate cu victoria turcilor musulmani asupra creștinilor. Începută modest în anii ’90 de un partid de dreapta acum defunct, Partidul Prosperității, comemorarea și reconstituirea căderii Constantinopolului (29 mai 1453) a devenit, din 2004, o ceremonie mult mai elaborată. Erdogan recurge la trecutul glorios pentru a justifica decizii controversate. Astfel, protestele majore din Parcul Gezi din 2013 au început cînd pe atunci prim-ministrul Erdogan a decretat distrugerea parcului, în locul căruia ar fi trebuit construite un mall și un ansamblu rezidențial în forma unei cazărmi otomane. De ce? Pentru că în acel loc a existat cîndva o garnizoană otomană. Istoria justifică, printre altele, și tunurile imobiliare.
Erdogan și Manzikert
Comemorarea și reconstituirea bătăliei de la Manzikert au început la scară redusă în anii ’60. Schimbarea semnificativă și includerea comemorării acestei bătălii în calendarul oficial de evenimente s-a produs în 1971, la aniversarea a nouă sute de ani. Ocazia a fost marcată prin timbre, monede, medalii și cărți comemorative. Tot atunci a fost ridicat un monument al victoriei, așa-numita „Poartă a Anatoliei”, pe presupusul loc al bătăliei. Începînd cu anii ’70, politicienii de dreapta ai Turciei au recurs la Manzinkert ca să cîștige electorat prin flexarea mușchilor istoriei. Spre exemplu, Alparslan Türkeş (vicepremier, 1977-1978), lider al Partidului Mișcarea Naționalistă, a luat numele sultanului selgiucid victorios la Manzikert. Erdogan, cel mai de succes politician de dreapta din istoria Republicii Turce, participă negreșit la ceremoniile anuale de la Manzikert, prilej cu care ține discursuri memorabile, în care își expune viziunea asupra rolului istoric al Turciei ca putere cuceritoare și campioană a islamului militant. Iată-l pe Erdogan după tentativa de lovitură de stat din 2016 adresîndu-se mulțimii adunate pe locul vechii victorii: „Pe 15 iulie [2016] ne-am confruntat cu un asalt care poate părea o tentativă de lovitură de stat, dar care era de fapt menit să ne transforme în sclavi [...], ne-am luptat cu aceleași figuri ca Alp Arslan [...] Cu un steag turcesc într-o mînă și în cealaltă cu flamura verde a islamului, înaintașii noștri glorioși au intrat în Anatolia la Manzikert și au ajuns pînă în mijlocul Europei cu glorie și onoare”. Luat de val și purtat de zelul rememorării victoriei musulmanilor asupra creștinilor, Erdogan își umple discursul de anacronisme, precum referirea la un steag turcesc inexistent pe vremea lui Alp Arslan. Anacronisme de aceeași nuanță apar și în discursul pe care l-a ținut la Manzikert în 2023: „Trebuie să ne declarăm încă o dată hotărîrea fermă de a păzi pînă la ultima picătură de sînge acest pămînt, care ne-a fost încredințat de sultanul Alparslan și de fiecare soldat viteaz din armata sa [...]. Manzikert nu este doar o victorie oarecare [...]. Victoria cîștigată aici a dat prima lovitură grea cruciaților prin fondarea primului stat selgiucid anatolian, continuat de otomani, care au ridicat steagul cu aceeași determinare [ca Alp Arslan], prin cucerirea Balcanilor și a Istanbulului”. Prima cruciadă a fost predicată abia în 1095 și primii cruciați au ajuns în Anatolia prin 1096. Dar ce contează douăzeci de ani în plus sau în minus cînd scopul este să triezi selectiv istoria pentru un discurs naționalist cît mai bombastic?
Se apropie o nouă sărbătorire a victoriei de la Manzikert pe 26 august. Motivele de nemulțumire ale lui Erdogan la adresa Occidentului „creștin” rămîn aceleași. Sînt curioasă cum va invoca președintele Turciei trecutul ca să justifice prezentul.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Foto: Bătălia de la Manzikert
