De-a lungul timpului, am avut bucuria de a asculta multe predici bune, cîteva chiar extraordinare, dar și neșansa de a mă plictisi vast în mijlocul unor elucubrații pioase, în care predicatorul chiar nu voia să știe că trebuie măcar să încerce să nu își adoarmă congregația. Îmi amintesc cu bucurie despre o predică pe care am ascultat-o într-o duminică ploioasă de martie, în capela colegiului dominican din Oxford, Blackfriars Hall. Anul era 2016, iar predicatorul era Timothy Radcliffe OP, proaspăt întors din Siria devastată de ISIS. Predica a fost dedicată temei războiului și imigrației. Ce a făcut-o extraordinară, astfel încît mi-o pot aminti aproape un deceniu mai tîrziu? Acuitatea argumentelor și puterea cunoașterii. În buna tradiție oxoniană, Radcliffe și-a conceput predica ca pe o pledoarie bazată pe învățătura Scripturii, dar structurată după canoanele elocinței clasice. Astfel, a reușit atît să încînte, dar și să provoace intelectual congregația care nu a avut ocazia să se plictisească. Mai mult, vorbele lui ne-au mișcat, ne-au făcut să ne identificăm cu soarta refugiaților, să nu mai vedem în imigrantul sirian care ne bătea la ușă intrusul, ci aproapele. Aceasta este puterea predicatorilor buni, să convingă și să emoționeze, să ne facă, prin explicarea Cuvîntului, să vrem să urmăm în cotidianul nostru mediocru învățăturile Evangheliei. Sau măcar să ne pună pe gînduri. Nu e nevoie să detaliez cum se resimte supliciul îndurării unei predici plicticoase. Din nefericire, sentimentul este prea bine cunoscut celor mai mulți dintre noi. De unde și argumentul, bazat pe precedentul istoric, că nu toți preoții ar trebui să predice, cu alte cuvinte că licentia praedicandi (permisiunea de a predica) nu e pentru toți.
Licentia praedicandi nu a fost dintotdeauna pentru toți
Creștinismul s-a răspîndit prin predicarea Evangheliei, a veștii celei bune. Epoca patristică a dat mulți predicatori faimoși de limbă greacă, precum Ioan Gură de Aur (347-407), și de limbă latină, precum Sfîntul Augustin (354-430). Treptat însă, cel puțin în Occident, predicarea a ajuns să fie apanajul exclusiv al episcopului. Majoritatea preoților distribuiau sacramentele, dar nu aveau licentia praedicandi și nici cunoștințele să o facă. Acest lucru a început să se schimbe în secolul al XI-lea, odată cu Reforma gregoriană, mișcare de renovare a creștinismului occidental menită, între altele, și să asigure o mai bună educare a clerului și o mai mare implicare a credincioșilor în liturghie prin adăugarea la ritualul latin a unei scurte predici în vernaculară. Dar adevărata revoluție în predicare a fost produsă de apariția ordinelor călugărești cerșetoare în secolul al XIII-lea. Franciscanii și dominicanii au adus predica în spațiul civic și au făcut din ea o reprezentație, prin folosirea elementelor de recuzită precum tavoletta cu monogramă sacră YHS a Sfîntului Bernardino da Siena. Predicile franciscanilor și dominicanilor celebri au fost transcrise în așa-numitele reportationes, care au servit ulterior ca model pentru generații de predicatori. Reformele succesive din interiorul Bisericii, inclusiv măsurile luate după Conciliul de la Trento (1545-1563) ca răspuns la Reforma protestantă, au căutat să crească nivelul de educație al preoților parohieni și calitatea predicilor. Treptat, predica a devenit de rigoare la toate slujbele duminicale și de sărbători.
Cum să ții o predică mai bună
Evident, mulți vor condamna îndrăzneala unei femei laice de a comenta calitatea predicilor. Tocmai pentru că laicii, mai ales femeile care, se știe, sînt mai bisericoase, sînt cei nevoiți să îndure discursuri goale de conținut pe care nu le pot salva nici cadrul în care sînt rostite și nici subiectul pe care îl tratează, cred că se cuvine să fac cîteva sugestii. Prima ar fi ca predicatorul să urmeze întotdeauna sfatul pe care Sfîntul Augustin l-a dat unui predicator la ananghie. „Despre catehizarea celor neinstruiți” (De catechizandis rudibus) este răspunsul pe care Augustin l-a dat lui Deogratias, un diacon din Cartagina care se plîngea că pînă și lui propriile predici i se păreau insipide. Deogratias i-a cerut lui Augustin un model de predică, ceea ce episcopul de Hipona a și produs în această cărticică. După Augustin, scopul ultim al catehezei este propovăduirea dragostei lui Hristos, iar scopul ultim al bunului predicator este să nareze această dragoste, să spună povestea mîntuirii astfel încît „acela căruia i te adresezi, auzind-o (narațiunea), să o creadă, crezînd-o, să spere, sperînd, să iubească”. Neîntrecut profesor de retorică, Augustin folosește această anadiploză pentru a-i arată lui Deogratias cum să se folosească de frumusețea limbii și de puterea elocinței pentru a-și atrage cateheții. Asemeni lui Deogratias, predicatorii de astăzi trebuie să aibă îndrăzneala intelectuală de a vorbi elocvent. Dacă nu știu, să caute vechile manuale de retorică. Pot începe cu o altă carte a lui Augustin, De doctrina christiana.
Alt lucru care ar ajuta mult la calitatea predicilor este o alegere mai inspirată a exempla, a exemplelor istorice sau luate din viața reală. Exemplum-ul este o figură retorică pe a cărei practică rafinată insistă toate manualele adresate predicatorilor. Încă din secolul al XII-lea au început să circule așa-numitele artes praedicandi, manuale adresate predicatorilor care conțineau modele și exemple de predici menite să îi ajute pe preoții nevoiți să predice din ce în ce mai des. Astfel de manuale există și astăzi. Personal, decît să ascult o predică insipidă, prefer ca predicatorul să dea citire unei predici model dintr-un astfel de manual sau să citească pastorala episcopului. De asemenea, pledez fierbinte pentru selectarea mai atentă a exempla incluse în predică. Și ca să invoc doar o situație recentă: povestirea unui serial de pe Netflix în predica de Crăciun nu e un bun exemplum. Preferam pastorala episcopului.
Deogratias se cunoștea suficient de bine și era suficient de onest încît să recunoască că pînă și lui i se păreau propriile predici plicticoase. Da, mergem la biserică să ne întîlnim cu Dumnezeu, întîlnire care nu are de-a face cu calitatea predicii. Dar ajută enorm dacă liturghia este elaborată, muzica înălțătoare și predica inspirată. Sper că, asemeni lui Deogratias, predicatorii mai puțin abili să ceară ajutorul maeștrilor, fie doar și prin aprofundarea unui manual de retorică.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghist.
