Mireasa siriană, filmul lansat în 2004 de regizorul israelian Eran Riklis, s-a bucurat de mare succes în rîndul publicului din Israel și pe plan internațional și a adus în prim-plan situația complicată a uneia dintre cele mai fascinante comunități religioase din Orientul Mijlociu, druzii. Filmul spune povestea unei mirese din Majdal Shams, cunoscutul sat druz de pe Înălțimile Golan, care trece granița în Siria pentru a-și întîlni soțul druz sirian. Prin extrapolare, filmul este povestea unei situații create de trasarea unei granițe artificiale prin mijlocul comunității druze, după ce Israelul a ocupat Înălțimile Golan, care aparțineau Siriei, în urma războiului din 1967. Pînă cînd premierul Israelului, Beniamin Netanyahu, nu a bombardat mai multe situri din Siria în iulie ca să îi „ajute pe frații druzi”, majoritatea locuitorilor din Majdal Shams nu își văzuseră rudele aflate de cealaltă parte a gardului de securitate de patruzeci de ani. Cine sînt druzii și cum se face că Netanyahu bombardează Siria în numele lor? Istoria prezenței lor în actualul Israel și în țările vecine e dovada complexității amestecului identitar și confesional specific regiunii, o caracteristică milenară, concretă, care precedă crearea statului Israel în 1948.
Originea druzilor
Astăzi, populația druzilor se ridică la aproximativ un milion de persoane, care trăiesc în Liban (250.000), Israel (120.000) și Siria (majoritatea). Istoric, patria druzilor este reprezentată de sate în regiunile muntoase Chouf și Hermon. Originile druzilor se găsesc în Egiptul secolului al XI-lea, în timpul sultanului fatimid al-Hakim (996-1021). Fatimizii erau ismailiți, o ramură a islamului șiit care pune accentul pe misticism și pe interpretările ezoterice ale tradiției. Al-Hakim s-a remarcat prin excese. În secolul al XI-lea, creștinii încă erau majoritari în Egipt. De fapt, fatimizii domneau peste un imperiu în care sunniții și creștinii erau dominanți. Prin măsurile pe care le-a luat, al-Hakim a căutat să impună canonul șiit, în ciuda faptului că șiiții erau minoritari. Printre măsurile pe care le-a luat și care i-au adus apelativul de „nebun” în unele cronici ale vremii, s-au numărat inscripționarea de blesteme pe moscheile sunniților sau dispunerea arderii stafidelor din Egipt ca să nu se poată face vin. Însă de numele lui al-Hakim se leagă mai ales distrugerea Bisericii Sfîntului Mormînt de la Ierusalim. În acel moment, Palestina făcea parte din imperiul fatimid. Contrariat de practica creștinilor din Egipt de a se duce la Ierusalim în pelerinaj de Paște pentru ceremonia Sfintei Lumini, pe care sultanul o considera superstițioasă, acesta a dispus distrugerea bisericii construite de Constantin. Sistemul de credințe al druzilor, mai mult o filosofie, a fost formulat în această atmosferă de fervoare mistică a domniei lui al-Hakim. Însăși denumirea de druzi este misterioasă. S-ar putea să vină de la Nashtaqin al-Darazi, unul dintre primii convertiți, care însă a fost ulterior excomunicat și executat de al-Hakim. Profund influențați de neoplatonism, druzii care s-au desprins din islamul ismailit l-au considerat pe al-Hakim o manifestare a lui Dumnezeu pe pămînt. Nu Dumnezeu, ci o manifestare a divinului sub formă umană în persoana sultanului al-Hakim. Mai mult, cinci dintre liderii de la începutul mișcării sînt văzuți ca manifestări ale altor ființe cerești: Mintea Universală, Sufletul Universal, Cuvîntul, Înaintașul și Succesorul. Aceste cinci entități s-ar fi încarnat pînă atunci de mai multe ori în Moise și Aaron, Iisus și apostolii, Platon, Aristotel, Pitagora și profetul Mahomed. În fiecare etapă istorică, manifestările acestor valori universale au dus la apariția unui nou sistem de credințe. Hamza bin Ali, primul lider al druzilor, se vedea pe sine însuși ca manifestarea terestră a Minții Universale. După moartea lui al-Hakim, druzii au fost persecutați în Egipt de fiul acestuia, care i-a succedat pe tron. Au căutat refugiu în munții Libanului, o zonă în care, de-a lungul istoriei, s-au refugiat multe minorități religioase care au căutat să se țină departe de evenimentele din centrul imperiului. Pentru o perioadă, druzii au acceptat convertiți, dar comunitatea s-a închis curînd. Apartenența la religia druză a devenit ereditară. O parte a druzilor au migrat din Liban în Siria la începutul secolului al XVIII-lea, în urma unui conflict în interiorul comunității. Această ramură din Siria a fost la rîndul ei despărțită de granița stabilită de Israel pe Înălțimile Golan după 1967. Această graniță nu este recunoscută de legea internațională, dar comunitățile druze din Israel și Siria rămîn separate. În Israel, druzii au acceptat să facă stagiul militar în armata israeliană.
Credințele druzilor
Sistemul de credințe al druzilor funcționează aproape ca o religie de mistere antică. Majoritatea druzilor nu știu nimic despre credințele lor, doar puțini fiind cei inițiați, cei din categoria șeicilor, în care sînt incluse și femei. Religia druză are puține reguli, iar ritualuri și mai puține. Singura regulă care se aplică neinițiaților este să se căsătorească în interiorul comunității druze. Nerespectarea ei atrage excomunicarea. Șeicii care sînt inițiați în misterele credinței trebuie să ducă o viață austeră și sînt singurii cărora le sînt interzise carnea de porc și vinul. Credința în reîncarnare îi singularizeaza pe druzi. Reîncarnarea (taqammus), de la cuvîntul arab qamis (cămașă), este văzută ca o schimbare de cămașă pentru suflet. Cînd moare, omul se reîncarnează în altă persoană, sufletul doar își schimbă cămașa. Druzii sînt monoteiști, cred într-un Creator unic al universului și în diversele lui manifestări de-a lungul istoriei. Așadar, credința druzilor este mai mult o spiritualitate sau o filosofie, fără o dimensiune rituală.
O minoritate religioasă misterioasă, druzii au istorie complicată și credințe puțin accesibile neinițiaților. Conflictul din Orientul Mijlociu i-a adus în atenția internațională. Dar, ca în Mireasa siriană, momentan comunitățile rămîn despărțite de granițele statelor moderne.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghist.
