Cînd citim „Fericiți cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”, ne punem întrebarea: despre ce dreptate este vorba? În comentariul Sfîntului Ioan Gură de Aur, dreptatea se opune lăcomiei. El face o distincție pe cît de clară, pe atît de subtilă: Hristos nu a spus „fericiți cei ce țin la dreptate”, ci fericiți cei ce flămînzesc și însetează după ea, adică se află în căutarea ei, aspiră după dreptate, nu se mîndresc că o dețin, nu-și apără propria dreptate, nu se îndreptățesc pe ei înșiși în fața celorlalți. Dacă îl urmăm pe Sf. Ioan Gură de Aur, înțelegem că această căutare este cu putință numai prin milostivire: „Nu te teme de sărăcie cînd faci dreptate, nici nu tremura că ai să mori de foame!”. Așadar, în practica creștină a ajutorării celor nevoiași și, în genere, a oricărei milostenii, centrală este intenția de a împlini dreptatea: de a compensa ceea ce e injust, lipsa, neajunsul, și de a-l mîngîia pe cel care suferă.
Augustin, episcopul Hipponei, oferea următoarea interpretare: „A patra fericire, în care se vorbește despre foamea și setea de dreptate, exprimă dorința arzătoare a sufletului de a trăi conform poruncilor lui Dumnezeu și de a dobîndi dreptatea Sa. Această foame și sete sînt semnul unei inimi care nu caută doar dreptatea omenească, ci dreptatea lui Dumnezeu, care este împlinită în adevărul și iubirea Sa. Cei care au această dorință nu vor rămîne neîmpliniți, căci Dumnezeu le va sătura setea cu adevărul Său și le va potoli foamea cu dreptatea Sa”. În secolul al XIV-lea bizantin, Nicolae Cabasila, unul dintre puținii intelectuali laici de atunci recunoscuți pentru sfințenia vieții, ne ajută să mai facem un pas spre înțelesul acestei fericiri: „În chip cu totul deosebit ajung să îndrăgească dreptatea acei creștini care, cugetînd zi și noapte la legea Domnului, văd pe Stăpînul lumii însetat așa de mult după dreptate, încît stă o viață întreagă în mijlocul robilor, al celor osîndiți, sfîșiați și chiar morți, numai ca să le poată da tuturor cîte o răsplată”. Astfel, dreptatea după care se flămînzește și se însetează este în mod eminent cea a lui Dumnezeu, dreptatea desăvîrșită. Și prima lucrare a dreptății dumnezeiești este salvarea celor în suferință morală, trupească și, mai ales, spirituală, prin care biruința lui Hristos asupra tiraniei ilegitime a diavolului și a morții se manifestă în realitatea omenească.
Aceste trei sondări în istoria receptării celei de-a patra fericiri, în contexte religioase și culturale diferite, indică o constantă hermeneutică a tradiției creștine. Sensul este cel al invocării intervenției lui Dumnezeu pentru a restaura dreptatea și, în același timp, al încredințării în grija pe care El o poartă creației sale. Nu este însă vorba despre un îndemn la așteptare pasivă, ci confirmarea din partea lui Hristos că foamea și setea nu vor fi trecute cu vederea. Dacă recitim cărțile profeților, vom găsi nenumărate admonițiuni privitoare la injustiția care distruge viețile oamenilor, mai cu seamă ale celor lipsiți de apărare (de pildă, Isaia 1, 17; Amos 5, 15). Psalmii sînt presărați cu referințe la felul în care Dumnezeu lucrează și cere ca oamenii să fie drepți: celor flămînzi le dă hrană, îi ocrotește pe orfani și pe văduve, eliberează pe cei închiși, face dreptate celor persecutați privind la inima lor, nu la aparențe. În fond, tema fundamentală este cea a contrastului între asemănarea cu Dumnezeu – prin compasiune și acțiune justă – și dezordinea umană pe care nedreptatea interesată, egoistă, crudă și, în cele din urmă, ucigașă o întreține.
În Evanghelia după Matei, acestei mari tensiuni, alimentate de îndepărtarea oamenilor de Creatorul lor, îi răspunde Chipul însuși al milostivirii divine, care a venit să se sălășluiască „printre noi”, oferindu-Se pe sine înainte de a-i judeca. Distanța între dreptatea lui Dumnezeu și foamea și setea oamenilor este comprimată în actul însuși al compasiunii, al suferinței împreună cu cei care suferă și pentru toți, chiar și pentru cei indiferenți. Și poate nu întîmplător icoana lui Hristos de la Mănăstirea Sfînta Ecaterina de pe Sinai înfățișează această cutremurătoare coincidentia oppositorum a milei și a dreptății, a blîndeții și a severității intangibile a Celui care a săvîrșit suprema dreptate prin jertfa Sa.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025).
