Aflat în tur propagandistic prin țară, Călin Georgescu a mers, acum cîteva săptămîni, la Oradea. Însoțit de păzitori și de adepți, a participat la slujba de la mînăstirea Sfînta Cruce. Preotul l-a numit, în auzul credincioșilor, „președintele ales” al românilor. Cel promovat astfel, de la altar, răspîndește în public un discurs unde vocabularul creștin se îmbină cu fabulațiile și agresivitatea. Potrivit lui, românii dețin o excelență religioasă unică, exclusivă, care i-ar meni să fie un „far” pentru omenire, mai sus decît celelalte comunități creștine (în afară de cea rusă, desigur). Cine nu aderă la aceste sminteli ar fi neiubitor de „valori tradiționale”, de valori creștine. Credința, ca și identitatea românilor devin, în acest discurs, monopolul grupului Călin Georgescu & AUR anti-european, anti-liberal, „anti-sistem”.
Ca și la Vaslui, responsabilii creștini ai locului au reacționat față de utilizarea Bisericii drept podium politic. Episcopia ortodoxă a Oradiei a dat un comunicat unde se spune: „Biserica respectă libertatea de conştiinţă a fiecăruia... Biserica însă, ca spațiu al comuniunii întru Hristos, nu poate fi anexată nici unei persoane, ideologii sau «tabere». Libertatea opțiunii politice personale este una, iar folosirea, fie şi implicită, a autorităţii spirituale şi a spaţiului Bisericii pentru legitimare sau promovare politică este cu totul altceva. Într-o societate deja marcată de tensiune şi polarizare, Biserica este chemată să nu adîncească faliile, ci să rămînă loc al rugăciunii, al întîlnirii cu Dumnezeu, al discernămîntului, al concordiei și al păcii”.
E o judecată clară atît din punct de vedere spiritual, cît și cetățenesc. Episcopia a declarat inacceptabil ca religia să fie subsumată politicului, a amintit că Biserica nu e un loc al fragmentării conflictuale, ci e un spațiu al concordiei slujite de discernămînt.
Discernămîntul care conduce la concordie era invocat aici tocmai în numele lui Dumnezeu, decurgea din raportul potrivit al credinciosului cu El.
Or, la fel ca celelalte mișcări național-populiste care prind cheag digital în Europa, Călin Georgescu & AUR se bazează tocmai pe anularea discernămîntului, pe amețirea publicului, peste care deversează combinații halucinant de incompatibile. Pe de o parte, românii, cu excelența lor (inclusiv religioasă), ar fi înrobiți de Bruxelles; pe de altă parte, violența propagandei proprii ar fi perfect legitimă, dată fiind libertatea de exprimare garantată de ordinea UE. Giuliano da Empoli menționează jocul cinic cu contradicțiile, pe care „inginerii haosului” nu șovăie să-l amplifice spre dezagregarea judecății indivizilor din publicul-țintă. Astăzi, demagogii populiști „cheamă la reinstaurarea autorității și a valorilor tradiționale și conduc în același timp o luptă libertară și transgresivă” în numele libertății individului de a se opune constrîngerilor sistemului, spune Da Empoli.
Or, anularea discernămîntului e și mai gravă atunci cînd credința și Dumnezeu sînt în cauză. Mișcările extremiste fac ierarhii ale comunităților credinței, își arogă privilegiul divin, mizează pe exclusivism religios. Ce mai rămîne atunci din Suflarea universală a Celui care dă realitate religiei, oricărei religii? Cum de potențialul de energie al religiei poate deveni combustibil pentru minorarea, disprețul, agresivitatea față de alte grupuri socio-religioase, față de alte culturi?
Nici o religie nu e imună la tentația exclusivismului violent. Budismul, religie centrată pe pacea absolută, nu face excepție. Începînd din 2017, naționaliștii budiști din Myanmar au condus o persecuție oribilă împotriva minorității musulmane rohingya, declanșînd un exod de sute de mii de persoane și o criză umanitară gravă în rîndul acestei comunități.
Cum de e posibil ca universalitatea pacifică a unei religii să fie răsturnată în armă de oprimare a unei alte comunități? Cum de Referința absolută ajunge să fie folosită ca pretenție de supremație a unui grup în raport cu celelalte? Prin care procedeu?
Cel mai la îndemînă este cel care declară că religia în cauză, în varianta ei exclusivistă, e „religia adevărată”. Ea ar avea în proprietate adevărul absolut, pe cînd celelalte ar deține un adevăr parțial, subaltern, părelnic. Pe cale de consecință, „religia adevărată” ar inspira o civilizație și o cultură superioare celor decurse din alte religii. Iar superioritatea religiei, civilizației și culturii proprii ar stîrni în „ceilalți” invidia, închipuita poftă de a ataca societatea care deține atare avantaje. Incitată de manipulatorii resentimentului, ea dezvoltă mentalitatea de „victimă asediată”. E teza după care Putin își conduce invadarea criminală a Ucrainei și războiul hibrid împotriva Occidentului.
Procedeul se bazează, desigur, pe o grosolană contradicție. Pe de o parte, Dumnezeu e demis din calitatea Lui de dăruitor al unui adevăr fără mărginire, inepuizabil, universal oferit. I se pun margini, e obligat să nu se adreseze decît grupului în cauză, nu poate vorbi decît prin intermediul acestuia din urmă.
Pe de altă parte, prestigiul transcendenței e menținut, însă doar pentru a fi însușit de gestionarii grupului, care îl folosesc ca să-și valideze pretențiile, edictele, superioritatea față de restul omenirii. „Cu noi și cu nimeni altcineva e Dumnezeu”, proclamă ei. În gura lor, adevărul absolut devine un obiect ușor manevrabil, redus la date de aici jos. Dar ei înșiși se proiectează în postură supremă, își arogă autoritatea absolutului.
În acest caz, nu se mai pune nici un preț pe universalitatea Adevărului în sine, pe aventura omului lansat spre el. Credința, tradițiile spirituale, materia religioasă nu mai sînt gîndite într-un model al realului organizat de verticala transcendenței. Calitatea de absolut a Absolutului ajunge să fie concepută și folosită la nivelul relativului: în lumea noastră, caracterizată de istorie, multiplicitate, tensiuni. Unde astăzi încep să aibă audiență populisme care îl iau pe Dumnezeu în proprietate. S-ar putea spune că ele sînt un fenomen de secularizare a religiei. Iar pentru a demonta mecanismul fenomenului e nevoie, desigur, de discernămînt.
Spațiul european și principiile pe care se întemeiază oferă un mediu favorabil pentru dezvoltarea amintitului discernămînt. Ethos-ul european nu acceptă exclusivismul religios. Dacă astăzi apar, în țările UE, mișcări extremiste, ele sînt contrare valorilor europene. Demnitatea persoanei, oricare ar fi apartenența ei culturală și religioasă, stă la baza lumii noastre. Curiozitatea pentru alte culturi și tradiții spirituale, respectul pentru membrii lor dau atmosfera de civilizație liberală în care majorității europenilor le place să trăiască. E o atitudine care nu decurge din referința la divin, ci din prețuirea umanului, a fiecărui om.
Dar, în această atmosferă de sursă „laică”, religiile își pot rosti mesajul care deschide persoana umană spre dincolo de mundan, pot pleda pentru discernămînt spiritual, își pot lansa elanul spre Universalul viu, pe care se sprijină cordialitatea credințelor.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
