La un sfert de veac de la plecarea părintelui Scrima dintre noi, scrierile sale publicate postum și exegeza care le este consacrată îi confirmă și consolidează moștenirea spirituală și intelectuală. Prezența sa nu a rămas doar ecoul unor mirabile întîlniri, ci a devenit și pentru cei care nu l-au cunoscut direct un chip al teologiei deopotrivă fidele și curajoase. Fenomenul cel mai propriu ultimului deceniu constă în receptarea sa tot mai largă în mediile academice, prin traduceri și volume dedicate biografiei și gîndirii sale. Ca preambul la prezentarea publicațiilor recent apărute, care tratează dimensiuni esențiale ale contribuției părintelui Scrima la dialogul ecumenic și interreligios, propun o scurtă selecție dintr-un „jurnal” de însemnări reconstituit cu multă vreme în urmă din arhiva păstrată la Colegiul Noua Europă.
A combate pe celălalt nu e întotdeauna cea mai sigură cale de a te descoperi şi menţine pe tine.
Inversul luciferic al unităţii: a trăi izolat darurile Duhului, a nu avea încredere în celălalt.
Asceza dialogului, a întîlnirii: a muri pentru celălalt, pentru a renaşte împreună cu el; a deveni celălalt, a nu mai avea teamă de el, a nu mai fi neîncrezător.
Am intrat sub semnul unităţii. Nu e o problemă, ci un mister: e misterul însuşi al Bisericii ca sacrament originar ce adună într-una ceea ce e divizat de natură, de păcat, de moarte. Ca orice sacrament, este formă şi materie. Aceeaşi mişcare care ne poartă către noi ne poartă în mod necesar şi către celălalt, încît voi spune cu bucurie că de acum înainte nu mai poţi să-ţi atingi plenitudinea decît prin celălalt.
A deveni celălalt este o cruce.
Curajul de a iubi pînă la pierderea de sine, la moartea-înviere; de a asuma solitudinea, xeniteia.
Fenomenologia aproapelui: aproapele este ma mauvaise conscience. De ce să existe şi el? Eu sînt destul: fundamentul […] prozelitismului intercreştin. De cîte ori îl operăm, cădem din Hristos. Descoperirea de sine în prezenţa celuilalt.
Iubirea, singurul „realism”, fiindcă recreează în fiece clipă realitatea toată. Orice altă cale de apropiere (cunoaştere, acţiune etc.) nu poate îmbrăţişa şi restitui totul. Singură iubirea respectă şi deşteaptă misterul infinit de dragoste sacrificială pe care lumea s-a întemeiat.
Suferinţa e creatoare nu prin ceea ce exclude, ci prin ceea ce include în dragoste: însăşi sursa suferinţei (martiriul).
Descoperirea de sine trece prin celălalt. În Hristos, fiinţa noastră însăşi ne vine de la Dumnezeu prin celălalt. Să nu o oprim la noi, să nu ne închidem în autosuficienţă. E imposibil să ne cunoaştem pe noi înşine dacă continuăm să ignorăm şi respingem pe celălalt. Ecumenismul e o problemă de viaţa spirituală. Trebuie să-l descoperim pe celălalt – în durere şi bucurie – ca pe cealaltă jumătate a noastră. Să-i facem loc în noi, înlăuntrul nostru. Dialogul trebuie să tindă, să se precipite într-un elan de iubire – caritas enim Christi urget nos – spre comuniunea sfinţilor.
Nu mai este posibil să fii creştin rămînînd la tine acasă, în Egiptul fiecăruia [...].
În căutarea unităţii... Formulă ambiguă. Sau ea există şi atunci trebuie să o recunosc; sau ea trebuie să apară în viitor şi atunci, pentru că nu poate fi produsul unei acţiuni exclusiv umane, o „nouă” Întrupare ar trebui să se producă, dacă prima întrupare, împlinirea iconmiei Trinităţii, nu a fost suficientă.
Ortodoxia reprezintă comunitatea creștină pentru care valorile absolute ale creștinismului sînt singura realitate plenară. Într-un anumit sens, ea nu cade din adevăr; ea poate însă decădea omenește. Imaginația ei poate fi frapată de inerție, îngreunată de povara propriilor sale forme în care s-a exprimat cu vigoarea perfecțiunii geniului său creator, nu întotdeauna stimulat de istorie.
Trebuie să vedem problema – şi durerea unirii – în lumina misterului pascal.
A suferi chinurile singurătății Bisericii în mormînt, în mijlocul lumii care nu cunoaște Învierea.
(fragmente din Duhul Sfînt și unitatea Bisericii, ed. B. Tătaru-Cazaban, Anastasia, 2003)
Credit foto: Wikimedia Commons
