A-l numi pe omul credincios „rob al lui Dumnezeu” nu mai sună bine în urechile modernilor. Deşi expresia are o îndelungată şi universală întrebuinţare. Mult înainte de era creştină, Socrate însuşi îi socotea pe oameni „în grija şi în stăpînirea zeilor” (Phaidon 62b), în sensul că fiinţa muritorilor e de referit la un principiu mai înalt decît umanul. La care Cebes adăuga că „omul chibzuit ar vrea să se afle veşnic alăturea de unul care îi e superior” (în traducerea lui Petru Creţia).
Dar astăzi a dispărut contextul socio-cultural pe care să se poată sprijini analogia expresivă între raportul stăpîn – slujitor şi raportul Dumnezeu – om. În epoca drepturilor omului, în societăţile democratic liberale, individul nu se mai gîndeşte pe sine drept „supus”, nu mai concepe un vîrf de putere şi de autoritate care domină întreaga societate. Cît despre regimurile totalitare, acolo dictatorul are o pseudo-putere, pe care majoritatea indivizilor nu o recunosc, o suportă doar, fiind siliţi de forţa brută. Omul occidental îşi socoteşte libertăţile de la sine înţelese, se simte în primul rînd o fiinţă independentă, liberă. Atunci „suveranitatea lui Dumnezeu” e o calificare ieşită din uz? Nu ne mai poate spune mare lucru despre felul cum ne raportăm la divin? Cînd e invocată, riscă ea să asimileze viaţa religioasă unei metafore vetuste, bazate pe o formă de organizare socială care şi-a trăit traiul? Northrop Frye înclina să o afirme, cînd, în Marele Cod, vorbeşte despre „mistica regalităţii”, ca punct de sprijin revolut pentru a înţelege calificarea biblică a lui Dumnezeu.
Dar nu numai contextul socio-cultural perimat intră aici în discuţie. Biblia însăşi este ea atît de unilaterală? Cînd se adresează omului, Dumnezeu îi cere doar supunere de „rob”? Nu îi cere El colaborarea, dialogul, nu vrea să-l ridice la rangul de interlocutor? Nu îşi înzestrează El creatura cu o sămînţă de libertate care poate creşte pînă la concordanţa cu libertatea Creatorului? Viaţa spirituală tinde, în orizontul ei cel mai vast, spre necondiţionare, spre cunoaşterea Celui suprem liber, spre intimitatea cu El. Asta îi propune Dumnezeu omului, spre strădania şi bucuria amîndurora, ca de pildă în Psalmul 81, 6-7: „Eu (Domnul) am zis: «Dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”.
Pentru Nikolai Berdiaev (1874-1948), filozof al personalismului spiritual, învăţătura Bisericii a insistat excesiv, de-a lungul secolelor, pe condiţia omului de „rob al lui Dumnezeu”, pe supunere, conformism, împuţinare de sine în viaţa religioasă; e timpul, spune el, să punem accentul, în noi, pe cealaltă dimensiune, a libertăţii care răspunde libertăţii ultime. Potrivit lui, omul e liber întrucît este creator, întrucît aduce ceva nou, viu, personal în dialogul cu Dumnezeu. A cerceta cu îndrăzneală, ofensiv învăţătura lui Christos, a respinge gata-făcutul socio-cultural în materie de credinţă înseamnă pentru Berdiaev a creşte în libertate. Omul liber e străin de raportul stăpîn – sclav, are altă structură de conştiinţă decît cea comună stăpînului şi sclavului, amîndoi aserviţi prestigiului puterii. Omul liber nu tinde să aservească pe nimeni, e conştiinţă vie de sine, dînd gazdă înlăuntrul lui Prezenţei spirituale care îl face potrivnic diferitelor forme de aservire (Nikolai Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului).
În fond, nu aceasta e învăţătura lui Christos, nu acesta e exemplul Lui? Christos nu are putere mundană, are autoritate. El nu stăpîneşte din afară, prin coerciţie ori teamă, nu obligă, cuvintele lui au o putere care deşteaptă conştiinţa adîncă a omului, o transformă, o cheamă la creştere spre Sine. El este suveran fiindcă nu aserveşte şi nu e aservit de nici o putere din univers. Se oferă ca adevăr ultim întrupat, drept cale spre libertatea fără margini a înrudirii cu Dumnezeu. „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”, spune El (Ioan 8, 32). E o libertate exaltantă, fără capăt, dar nu fără exigenţe. Prin prezenţa şi învăţătura lui, Christos caută să ne disloce din certitudinile somnolente în materie de credinţă şi de judecată, refuză adaptarea mundană, mărginită, joasă a lucrurilor religiei, caută să ne pornească pe drumul cunoaşterii spirituale. Un întreg capitol din volumul lui Andrei Pleşu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste arată că mesajul lui Christos este o deliberată şi inventivă „subminare a ideologicului”. Prin stilul lui de prezenţă şi de mesaj, Christos ne învaţă să gîndim creator, ne arată ce înseamnă o cunoaştere eliberatoare.
Dar este omul doritor de o asemenea libertate? De libertate în genere? Este el dispus să gîndească liber şi riguros, cu propriul cap? Să cumpănească critic lucrurile, să caute creşterea sensului pe niveluri mai înalte, mai profunde? Este el dispus să reziste, clipă de clipă, faţă de tentaţia comportamentului convenţional sau profitabil? Se dă el înapoi de la determinisme banale, precum atracţia obiectelor de consum, fie ele materiale ori mentale, revărsate de reclamă, de propagandă, de reţelele de socializare? Toate astea cer minte trează, disciplină de sine, strădanie în căutarea adevărului. Nu mulţi şi nu în orice împrejurări sîntem liberi. Investigînd condiţia libertăţii în civilizaţia noastră şi chiar în neamul omenesc, Andrei Cornea găsea că ea reprezintă un „miracol”, o „excepţie” (vezi volumele sale Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii, 2013, și Excepţia. O încercare de antropologie filozofică, 2021). De asta e atît de impresionantă rezistenţa Ucrainei împotriva agresiunii criminale a regimului Putin, e un act eroic de libertate, pe care Occidentul liberal îl susţine mai mult sau mai puţin intens, dar perseverent.
Pentru Berdiaev, libertatea, cea spirituală mai ales, este o calitate aristocratică, e asociată unei persoane care nu se lasă prinsă de gîndirea colectivului, care se riscă pe sine în faţa libertăţii ultime. Unii gînditori, printre care poetul John Milton, menţionat de Northrop Frye, socotesc că libertatea e un dat supranatural, că omul nu are gust pentru libertate, nu o doreşte „în mod natural”, o poate dobîndi doar fiindcă Dumnezeu îl doreşte o fiinţă liberă, capabilă de dialog cu El.
În ultimii ani am putut constata ce dificilă, ce rară e libertatea. Am asistat la fenomene masive de nelibertate, la uşurinţa cu care minţile s-au supus unor scenarii conspiraţioniste elucubrante, servite în ambalaj religios. Pandemia de COVID-19 şi propaganda Rusiei lui Putin au stîrnit în publicul occidental larg temeri apocaliptice, aderenţa la mituri degradate, apetitul pentru demagogii de extremă-dreapta.
Totuşi, credinţa e asociată în mod decisiv cu tema libertăţii. Nu ar putea ea oare, nu ar trebui să contribuie la limpezirea mentalului public, în loc să ajute la aservirea lui?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
