Moșii de toamnă contra Halloween

Știm că o mulțime dintre sărbătorile creștine au origini păgîne. Floriile? De la romana Floralia. Exemplele abundă și ar trebui explicate fără dramă, ca sinteze prilejuite prin însăși continuitatea vieții omenești. Și Halloween purcede din Samhain, acel festival celtic dedicat „zilei recoltei”, care marca trecerea la anotimpul hibernal, sumbru, steril și oarecum înfricoșător (mai cu seamă pentru triburile din vechime, care n-aveau șemineu de castel sau încălzire prin pardoseală). Pe la începutul veacului al VII-lea, această fiesta agricolă s-a topit în venerarea colectivă a „tuturor sfinților” fără nume precizat în sinaxar.

În Roma post-păgînă, papa Bonifaciu al IV-lea a dedicat Fecioarei Panteonul lui Agrippa (salvîndu-l ipso facto de la o iminentă demolare prin reciclarea materialelor de construcție). Nu s-a făcut chiar greu tranziția de la „toți zeii” la „toți sfinții”. Un secol mai încoace, Grigore al III-lea consacră la 1 noiembrie oratoriul tuturor sfinților, iar următorul Grigore (la 835 d.Hr.) extinde sărbătoarea în tot Occidentul latin. Pe la anul 1000 – în vremuri de intense panici hiliaste –, Odilo de Cluny adaugă pomenirii sfinților, la 1 noiembrie, o zi a morților, pe 2 ale aceleiași luni. Amintirea martirilor și pomenirea defuncților s-au combinat pînă în Evul Mediu tîrziu, cînd copiii și sărmanii căpătau turte în schimbul rugăciunilor pentru morți. Aici va fi apărut în scenă și dovleacul „apotropaic”: o tărtăcuță iluminată nocturn, ca sfidare hilară a spaimelor induse de evidența sfîrșitului implacabil. A rîde de moarte – ca dovadă de tărie spirituală și speranță a învierii – nu era ceva inedit: găsim deja această combinație în unele anecdote și apoftegme din Patericul egiptean.

De vreme ce a suprimat cultul sfinților și chiar rugăciunea pentru morți, Reforma protestantă n-a interzis, dar a redus la folclor profan vechile rituri catolice de Toussaints, care s-au mutat în America odată cu emigranții irlandezi din secolul al XIX-lea. Ca și Crăciunul însuși, sărbătoarea a pășit în secolul XX odată cu triumful capitalismului, reducîndu-se la pavoazări și oferte de cadouri menite să dinamizeze comerțul.

Chit că uniații și romano-catolicii ardeleni celebrau Luminația (Toți Sfinții pe 1 noiembrie și Ziua Morților pe 2) – în vreme ce ortodocșii aminteau Toți Sfinții după Rusalii (căci sfințenia nu e atletism voluntar, ci dar al Duhului Sfînt) –, Halloween a fost adoptat în România după 1990, parazitînd, zice-se, Moșii de toamnă, care pică și ei la început de noiembrie. Arena competițională s-a aglomerat și mai mult cînd suflarea pravoslavnică a notat tensiunea dintre Halloween-ul americănesc și autohtona Noapte a Sfîntului Andrei, cu strigoi, usturoi și o comună gestică exorcizantă.

Mai atîrnă ceva: în Ortodoxie, lupta cu diavolul nu are o nuanță ludică (în pofida contraexemplelor patericale, deja amintite). Exorcismul se face prin lepădările de la taina Botezului sau citirea moliftelor baziliene, iar Halloween a fost văzut ca sărbătoare comercială globală (uf, chiar „globalistă”!). Deși Patriarhia Română s-a arătat indispusă și precaută, turismul „draculian”, balurile vampirice cu bilet de intrare scump, petrecerile juvenile în cluburi și atelierele pentru copii de sculptat dovleci au continuat nestingherit, demonstrînd și pe acest plan că secularizarea nu e doar efectul comunismului ateu, ci și acela al hedonismului capitalist. Disputa cea mai vie apare pe teritoriul școlilor publice. Părinții secularizați – care critică în general sfeștaniile „oficiale” la începutul anului academic – sînt îngăduitori cu parada dovlecilor și a costumelor de groază, pe cînd părinții mai atașați de practica liturgică a Bisericii continuă să denunțe erezia. Vorbim de conflictul între două extreme ideologizate. De fapt, cele mai multe familii participă voios la carnavalul comercial și, după o săptămînă, merg și la Moșii de toamnă, cu lumînări și colivă. Personal, n-am făcut tapaj pe la școala copiilor, dar nici n-am „asimilat” Halloween ca pe un eveniment demn de implicare și dedicată emoție. Mă cam irită snobismul „urban” al celor care l-au adoptat fără discuții, așa cum mă enervează fricile exacerbate ale „suveraniștilor” xenofobi...