Primul meu „job”, imediat după căderea lui Ceaușescu, a fost la nou înființatul Minister al Culturii. Printr-o dificilă derogare de la criteriile comuniste de vîrstă, am fost angajat în calitate de consilier al primului titular, dl Andrei Pleșu, deși aveam 28 de ani. Entuziasm frenetic, speranțe nedrămuite și sentimentul că deschidem alt capitol de istorie, iată ce a caracterizat acele prime luni de activitate, cînd prezența noastră în „Casa Scînteii”, devenită „a Presei Libere”, părea să spună, implicit, că totul a (re)devenit posibil. Așa și era, numai că nu în sensul dorit și așteptat de noi, juna echipă a filozofului-ministru. Pentru că, pe 13-15 iunie 1990, a fost bunăoară posibilă prima „mineriadă”, de tristă și emblematică reputație barbară. Deși abia cîștigase copleșitor primele alegeri, regimul instaurat de Ion Iliescu și ciracii săi din guvernul FSN a fost atunci dispus și capabil să zdrobească Opoziția și cu bîtele trupelor sale paramilitare. Și cine era, în fond, „Opoziția”? Intelectualitatea în sens larg. Foștii deținuți politici care reîntemeiaseră partidele istorice (ca liberali, țărăniști, social-democrați) nu erau muncitori la IMGB, ci intelectuali. Studenții participanți la demonstrația-maraton din Piața Universității erau și ei viitori intelectuali. Jurnaliștii din redacțiile ziarelor opuse ideii că revolta populară a demolat ceaușismul, și nu întregul regim comunist, erau de asemenea oameni ai „condeiului”, nu sculeri-matrițeri. Bref, România „democrată” s-a născut prin reactivarea reflexă a luptei de clasă: „noi muncim, nu gîndim” contra „noi gîndim și vrem o adevărată schimbare, pentru că înțelegem cum funcționează o democrație”. Primii refugiați politici de după Ceaușescu au fost acele cîteva mii de intelectuali tineri, îngroziți de mineriadă, care nu și-au mai putut vedea viitorul în propria țară și au plecat unde au văzut cu ochii, cu o biată valiză.
În acest originar episod traumatic trebuie căutată sursa atitudinii față de cultură și servitorii ei pe care și-au asumat-o, inerțial și tacit, toate guvernările post-comuniste. Nu susțin că, prin apariția economiei de piață, condiția creatorilor de cultură nu s-a ameliorat din ’89 pînă azi. Dimpotrivă. A avut loc o înflorire fără precedent, atît prin șansa mobilității academice internaționale, cît și prin dispariția cenzurii și formarea unor noi generații de experți, specialiști, artiști, literați – care și-au afirmat talentele și au asigurat resursa umană necesară multor „industrii culturale” emergente, de la editurile și tipografiile moderne pînă la publicitate, cursuri de jurnalism/comunicare sau „management” de proiecte. Integrarea culturală în UE a comunităților academice și creative din România e o frumoasă poveste de succes. Nu uităm nici faptul că sectorul privat, tot mai extins și dinamic, și-a profilat (măcar ici-colo) vocația mecenatului.
Asta nu înseamnă că evităm fondul problemei. Clasa politică post-comunistă e majoritar formată din fosta nomenclatură – o castă de politruci – și a rămas dacă nu ostilă intelectualității, măcar convinsă că faptul cultural e un simplu ornament de vitrină și nu merită „politici” adecvate, ci doar cîțiva firfirici de capitol bugetar marginal, cronic neglijat și deloc indispensabil. Fie de „dreapta” sau de „stînga”, succesivele coaliții care au guvernat România au privit chiorîș spre cîrcotașii, vocalii și ciudații creatori de cultură care deschid ochii „celor mulți”, sporindu-le inoportun exigențele democratice. Așa cum educația e ruptă de cercetare, viața politică e separată de cea culturală. Disprețul „decidenților” din partide față de doctrine, valori și idei s-a confirmat lamentabil, inclusiv prin desemnarea ca miniștri ai Culturii a unor figuri tot mai șterse, amplasate pe o strapontină guvernamentală rabatabilă. Pe de o parte, elita veritabilă a fost înlocuită prin falsa elită a impostorilor cu diplome din oficiu. Pe de altă parte, premierii care s-au perindat la pupitrul de comandă n-au înțeles, fie și într-o logică egoistă, că „oamenii de cultură” sînt cei care îmbogățesc patrimoniul imaterial al națiunii, generînd totodată atmofera socială în care trăim cotidian. Politicienii se miră că nu sînt respectați? Cum ar putea fi, dacă îi disprețuiesc pînă azi pe cei care stabilesc prin lucrarea lor însăși norma respectabilității?
