La Editura Universității din București urmează să fie curînd publicat volumul Poemele creștine din seria ediției critice a Antologiei Palatine, coordonată de prof. Simona Nicolae. La această nouă apariție au colaborat pr. Ștefan Zară, Ștefan Lungu, Ecaterina Clinciu, Sebastian Clinciu, Cristian Șimon. Felicitînd întreaga echipă pentru o reușită filologică și totodată larg culturală de prim nivel, ofer cititorilor acestei rubrici un fragment din prefața pe care am scris-o cu admirație.
Poemele creștine ale Antologiei Palatine, pentru prima dată editate critic și traduse în cultura română, în cadrul unui vast proiect coordonat de prof. Simona Nicolae, ilustrează în mod eminent continuitatea între spații culturale pe care credința le distinge, dar limbajul le face să coexiste fecund. În ele se poate vedea și modul în care funcția inițială, descriptivă, a epigramei grecești este menținută, dar aplicată la monumentele creștine, precum și maniera de a decupa și folosi creativ expresiile preluate din poemele homerice sau din alte surse pentru a reda sensurile teologice cu o aură de noblețe literară perenă. Unele epigrame, după cum cititorul interesat va putea afla din notele abundente ale acestei ediții, sînt mărturii de primă mînă pentru arheologia și istoria artei bizantine, iar altele sînt manifestări ale devoțiunii care a privilegiat acest gen aluziv și concis, lesne de memorat și de antologat. Deloc în ultimul rînd, calitatea poetică a unora dintre ele depășește cu mult limitele unei exercițiu mimetic și transmite intensitatea unei emoții deopotrivă sacre și estetice, ca în această contemplație a icoanei unui arhanghel:
„Cîtă-ndrăzneală-avu ceara să-l închipuiască pe înger,
cel niciodată văzut, cel fără trup de-nceput!
Nu-i, dar, eres cînd un om muritor, tot privind la icoană,
năzuie-n suflet: atunci, visu-i îl face mai bun,
nu îi slăbește credința. Pecetea înscrisă într-însul
naște fiori, ca și cum îngerul chiar s-a ivit.
Ochii deșteaptă-n adînc a ta minte, iar arta, ia seama,
ruga din cugetul tău o izvodește-n culori”
(Αgathias Scholasticul, Epigrama 34, trad. de Simona Nicolae)
Formulele și citatele recontextualizate teologic poartă inevitabil savoarea înțelesurilor originare sau, în orice caz, pre-creștine. Ceea ce nu pare să-i fi inhibat pe autorii epigramelor. Operațiunea lor nu este o simplă recompunere din detalii eterogene a unui nou țesut literar, ci o subtilă și curajoasă hermeneutică, un transplant cultural a cărui eficacitate putea fi doar sperată, dar care oferă cu certitudine măsura prestigiului de care se bucura modelul. Este foarte ispititor să facem imediat comparația cu iconografia paleocreștină și cu edificarea cetății Constantinopolei de către fondatorul său. Prezentînd maniera în care erau construite din elemente preexistente arcurile de triumf dedicate împăraților creștini, André Grabar ne face să ne gîndim la relația dintre morfologie și sintaxă: părțile refolosite din construcții anterioare reprezentînd morfologia iconografiei, al cărei sens diferit este datorat ordinii lor, sintaxei. În același sens, Thomas F. Mathews interpretează constituirea „decorului urban” al Bizanțului, devenit „cetatea lui Constantin”, ca pe o amplă decontextualizare a sculpturilor aduse din tot Imperiul, deplînsă de Ieronim, care vedea în ea o sărăcire tiranică a lumii antice cu scopul de a-i concentra frumusețea într-un singur loc. Ceea ce au pus în practică edilii imperiali a fost – intenționat sau nu – și un act de desacralizare respectuoasă a operelor care, din obiecte de cult, aveau să devină exponate într-un țesut urban nou, fiindu-le recunoscută astfel valoarea estetică. Și aici, în planul arhitecturii, și în epigramele creștine ale Antologiei Palatine, avem de-a face cu o atitudine culturală selectivă care precedă muzealizarea, prevestindu-i însă intenția esențială. Am putea spune că asistăm, pe de o parte, la mirabila supraviețuire a unei străvechi poeticități, iar, pe de altă parte, la transformarea sa în mit literar prin chiar operațiunea desacralizării estetizante. Uimirea în fața unei asemenea puteri simbolice nu poate fi însoțită decît de gustul dulce-amar al nostalgiei și de melancolia copleșitoare a amurgurilor...
