Armistițiul precar în războiul cu Iranul are multe efecte secundare benefice. Printre ele se numără și permisiunea pe care Israelul a dat-o Patriarhului Ortodox al Ierusalimului, Teofil, și creștinilor locali de a sărbători, chiar dacă la scara redusă, ceremonia aprinderii Sfintei Lumini. Revederea ceremoniei în biserica romanică construită de cruciați mi-a adus-o în minte pe regina Melisende a Ierusalimului, unul dintre ctitorii Bisericii Sfîntului Mormînt. După toate subiectele sobre despre care am scris în ultimul timp în această rubrică, astăzi propun un episod de escapism ierosolimitan, o privire asupra Ierusalimului într-unul din multele sale momente de glorie și într-una din scurtele perioade de pace. Domnia reginei Melisende a fost un astfel de moment de grație.
O femeie pe tronul Ierusalimului
Melisende s-a născut în jurul anului 1109, în Comitatul de Edessa, unul dintre statele latine apărute în Orient după prima cruciadă, în familia conducătorului Edessei, Balduin de Bourcq, și a soției lui armence, Morfia de Melitene. La moartea primului rege al Ierusalimului, Balduin I, Balduin al Edessei a fost ales pe tronul Ierusalimului. În lipsa unor moștenitori de sex masculin, Balduin al II-lea i-a desemnat pe tînăra Melisende și pe soțul ei, Fulk de Anjou, ca succesori la tron. După moartea lui Balduin al II-lea, în 1131, Melisende și Fulk au fost încoronați împreună în Biserica Sfîntului Mormînt. Prima parte a domniei lor a fost marcată de conflict intern. Fulk urmărea să restrîngă puterea reginei și a nobililor locali din Outremer, în favoarea sa și a suitei cu care venise din Franța. Melisende a ieșit învingătoare din acest conflict, impunîndu-se ca egala lui Fulk. A urmat o perioadă de armonie între cei doi și de prosperitate și pace pentru Regatul Latin al Ierusalimului. Armonia a creat un context prielnic pentru extraordinara înflorire a artelor, iar rezultatul se vede în capodopere precum Psaltirea Reginei Melisende și noua Biserică a Sfîntului Mormînt. La moartea regelui Fulk, în 1143, Melisende a fost încoronată regină alături de fiul ei minor, Balduin al III-lea. Regina a continuat să domnească de facto singură pentru următoarea decadă. Abia în 1152, Balduin al III-lea a reușit să se impună ca unic conducător, iar Melisende a fost nevoită să se mulțumească cu administrarea domeniului regal din Nablus, de unde a continuat să își susțină numeroasele ctitorii pînă la moartea sa în 1161.
O magnifică sinteză: Psaltirea reginei Melisende
Psaltirea Melisendei (British Library Egerton MS 1139) este un artefact extraordinar, produs în scriptorium-ul Bisericii Sfîntului Mormînt în perioada 1131-1143. Deși cunoscut sub numele de Psaltirea Melisendei, manuscrisul nu include doar Psalmii, ci este un fel de carte de rugăciuni personalizată pentru regina Melisande, cel mai probabil un cadou de împăcare din partea regelui Fulk. Cu coperțile din fildeș sculptat împodobit cu pietre prețioase, Psaltirea Melisendei este, ca și regina, o expresie a sintezei dintre Occident și Orient. Este împodobit cu magnifice anluminuri în manieră bizantină, dar care includ detalii venite din tradiția occidentală. Textul în latină a fost scris cel mai probabil de un călugăr franc, dar anluminurile poartă semnătura artistului care s-a semnat Basileus la baza paginii reprezentînd Deisis. Un nume grecesc care indică nu doar originea artistului, dar mai ales tradiția iconografică pe care o reprezenta. Să luăm exemplul magnific al anluminurii Învierii (v. foto). În Psaltirea Melisendei, Învierea este reprezentată în manieră bizantină prin tema Coborîrii lui Hristos în Iad. În centrul imaginii se află Hristos cel Înviat din morți. În mîna stîngă poartă Crucea pe care a fost răstignit, iar cu mîna dreaptă îi trage pe păcătoși afară din iad, începînd cu primii părinți, Adam și Eva. Imaginea este tipică pentru arta bizantină a vremii și foarte apropiată, spre exemplu, de mozaicul Anastasis din catedrala din Torcello, realizat doar cu puțini ani înainte de Psaltirea Melisendei. Sub picioarele lui Iisus vedem ușile zdrobite ale iadului. La dreapta sînt reprezentați regii veterotestamentari Solomon și David, iar în spatele lor se distinge Sfîntul Ioan Botezătorul. Deasupra, doi îngeri poartă stindarde cu inscripția „SSS”, prescurtare pentru imnul angelic Sanctus, Sanctus, Sanctus (Isaia, 6:3), adică Trisaghionul bizantin. Iconografia este bizantină, inscripția este latinească – o sinteză perfectă între Est și Vest, ca însăși regina Melisende.
O biserică și o liturghie nouă
Cînd cruciații au intrat în Biserica Sfîntului Mormînt pe 15 iulie 1099, lăcașul pe care l-au găsit nu era grandioasa bazilică ridicată în vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337). Edificiul constantinian fusese distrus în 1009 din porunca califului fatimid al Egiptului al-Hakim. Restaurările făcute de bizantini sub Constantin Monomahul (1042-1055) au fost la scara redusă. Pentru serbarea a cincizeci de ani de la cucerirea Ierusalimului de către cruciați, regina Melisende a reconstruit ansamblul Bisericii Sfîntului Mormînt conform standardelor arhitecturii romanice. Noua biserică reunea Calvarul, Capela Sfintei Elena (conform tradiției, locul unde s-a găsit Adevărata Cruce) și Mormîntul Sfînt sub același acoperiș. Reînnoirea bisericii a fost însoțită și de o reformă a liturghiei. Sub îndrumarea patriarhului latin al Ierusalimului, Fulcher d’Angoulême (1146-57), un nou uz sau tipic liturgic a fost elaborat pentru Biserica Sfîntului Mormînt, în centrul căreia se afla comemorarea evenimentului Învierii. Ansamblul romanic și noua liturghie au fost inaugurate pe 15 iulie 1149, aniversarea de cincizeci de ani a cuceririi Ierusalimului, prezentată ca o eliberare din robie (liberatio).
Psaltirea găzduită astăzi de British Library, biserica romanică a Sfîntului Mormînt și uzul liturgic ierosolimitan păstrează amintirea reginei Melisende a Ierusalimului. O figură remarcabilă și un bun pretext pentru escapism ierosolimitan.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Foto: Coborîrea lui Hristos în Iad / Învierea din Psaltirea Reginei Melisende (f. 9v)
