„Ieşire din religie”? Nicidecum. Geopolitica recurge astăzi din plin la categoria religiosului secularizat. La răsărit şi la apus de Europa sînt şefi de stat care se pretind „providenţiali”, „oameni ai lui Dumnezeu”, „aleşi”. Doar că americanul se lasă îmbrobodit de rus, mai versat în propaganda religioasă a autocraţiei. „Dictat de Moscova”, spune mai toată lumea, inclusiv în Congresul american, despre planul Casei Albe pentru pace în Ucraina. Trump deplînge pierderea de vieţi omeneşti în război. „Umanismul” lui promovează un plan care consacră „dreptatea” forţei brute. Draftul iniţial a fost hiper-discutat în media, a fost amendat de Ucraina şi de europeni, e socotit doar un cadru de negocieri (cu cine?), nu ştim ce va mai fi cu el (scriu pe 28 noiembrie). Dar acel draft rămîne ca document în sine; de o indecentă brutalitate, el arată ce „ordine internaţională” şi-ar dori cei doi „providenţiali”.
Teritorii estice ale Ucrainei cedate Rusiei lui Putin, armată ucraineană limitată, Ucraina fără NATO, fără arme puternice: toate astea decise de invadator şi de America lui Trump (care se vrea şi plătită de ucraineni pentru nebuloase „garanţii de securitate”). Se mai prevede că Ucraina are voie să intre în UE şi UE are voie s-o primească. Cine hotărăşte? Cei doi „şefi” extra-continentali, străini de etosul european. Dar poate cel mai ticălos punct era cel care dispunea uitarea crimelor de război ale lui Putin, şterse cu buretele: toate părţile implicate în conflict ar „primi amnistie totală pentru acţiunile lor din timpul războiului” (cf. HotNews, 21.11.2025).
Prea adesea, Trump se comportă ca un agent al lui Putin, îi asumă propaganda şi o promovează. Draftul prevedea negocieri fără participarea Ucrainei şi a Uniunii Europene, care susţine acum majoritatea efortului de război al ţării atacate. Pentru cei doi megalomani, lumea e de împărţit între „stăpîni”, ei emit dispoziţii şi termene de executare. E de înţeles de ce Trump se stropşeşte la Zelenski. E de înţeles de ce Putin îl încondeiază pe Zelenski drept „fascist” şi nelegitim. Pe amîndoi îi înfurie Ucraina asta, care rezistă eroic de aproape patru ani, care luptă pentru democraţia liberală din întreaga lume.
În multe privinţe, Trump şi Putin se aseamănă. Amîndoi se prezintă maselor drept restauratori ai valorilor tradiţionale, creatori de armonie perpetuă, eroi eschatologici, amîndoi îşi promoveză programul invocînd girul divin. Primul duce un „război sfînt” împotriva Occidentului. Celălalt a înfiinţat „Biroul Credinţei de la Casa Albă” (White House Faith Office) ca gest de mulţumire Providenţei după atentatul de la Butler. „Cred că Dumnezeu m-a salvat ca să redau Americii măreţia”, a spus el Congresului. În discursul lui electoral, „epoca de aur” a Americii bătea deja la uşă: „Dragi prieteni creştini, ieşiţi şi votaţi. În viitor nu veţi mai avea nevoie să votaţi, preabunii mei prieteni creştini... vom fi pus totul la cale”.
Astfel de ideologii, care pretind că amenajează Paradisul pe pămînt, ar trebui să alerteze pe orice om treaz la minte şi mai ales pe omul religios. Cînd un regim politic îşi ia aere de eschaton, cînd îşi sacralizează puterea, lucrurile vor merge prost, spre autocraţie şi totalitarism. În plus, a pretinde că starea perfectă, Împărăţia în sens religios pot fi realizate în istorie, în contingent e o negare a credinţei, absolutizează categorii sociopolitice, relative, temporale. Verticala divină e desfiinţată, omul nu mai are unde să urce către Dumnezeu.
*
Există o imagine curentă a religiilor, aproape o „tipologie” pîndită de schematism: islamul – religie belicoasă, înclinată spre fundamentalism şi jihad; creştinismul – religie a păcii şi iertării, compunînd cu modernitatea laică; hinduismul – adept al concordiei căilor spre Ultim; budismul – religie a seninătăţii şi a compasiunii. Or, în momentul de faţă, religiile apar pe scena geopolitică într-un rol ciudat de omogen. Mai toate sînt reprezentate prin utilizări deviate, fundamentalist violente, demagogice. Sînt folosite drept combustibil pentru regimuri de putere brutală, pentru persecutarea altor credinţe, războaie fără milă, terorism şi crimă. Mai toate sînt puse în slujba unor „măreţii” care să subjuge indivizii şi societăţile.
Creştinismul – în varianta rusă, în cea evanghelic americană şi pînă la elucubraţiile extremei-dreapta din România – e deturnat în beneficiul naţionalismelor agresive. Iranul ayatollah-ilor şi ramificaţiile lui paramilitare vor să impună un teritoriu al islamului teocratic, opresiv şi sclerozat. De partea lor, ultrareligioşii evrei, secondaţi de Guvernul Netanyahu, urmăresc realizarea „Marelui Israel”, justificat printr-o lectură de nivel mundan a Bibliei. În India, partidul lui Narendra Modi propagă afirmarea unei identităţi indiene întemeiate pe hinduism, care respinge celelalte religii şi naşte violenţe între comunităţi. De decenii, budiştii naţionalişti şi armata din Myanmar persecută minoritatea musulmană, recurgînd la atrocităţi şi exterminare. Oare religiile fac din lumea noastră un loc „plin de zgomot şi de furie”?
E drept că media favorizează ştirile „tari”, informaţiile care dau fiori. Mulţimea credincioşilor de oriunde, care îşi poartă religia cu bună cuviinţă, cu atenţie spirituală şi umanitate, rămîne în umbră. Vocile religioase care pledează pentru concordie şi compasiune – cele ale Papilor recenţi în special – au mai puţin răsunet decît vocile demagogiei eschatologice, ale războiului şi resentimentului. Mase importante de oameni se lasă seduse de cele din urmă. De ce este aşa?
Atlasul religiilor, 2025 (editat de revista Le Monde) se recomandă astfel: „Acum, cînd religiile zguduie jocul actualităţii internaţionale, e mai mult ca oricînd indispensabil să le cunoaştem mai bine”. Îndemnul se poate adresa cu aceeaşi îndreptăţire persoanelor non-religioase şi adepţilor tuturor religiilor. Succesul ideologiilor agresive bazate pe religios decurge tocmai din cunoaşterea slabă a propriei religii. Tocmai cunoaşterea ei simplistă, leneşă naşte violenţa, ura, combativitatea în numele unor false „absoluturi”.
Termenul arab jihad, prin care e cunoscut astăzi islamul violent, nu desemna în primul rînd „războiul sfînt”. Sensul principal e cel de „efort” spre Dumnezeu, de „strădanie” a credinţei. O anumită formă verbală a rădăcinii JHD are sensul de „a reflecta, a medita, a se ocupa cu cercetarea”. Ijtihâd indică mai ales hermeneutica Coranului şi „aplicarea fidelă, dar suplă a mesajului său la situaţii noi” (cf. Michel Dousse, Dieu en guerre; Mohamed Arkoun, Ouvertures sur l’islam). Doar prin secolul al XIII-lea, după o restrîngere din ce în ce mai drastică a cercetării personale, se produce ceea ce s-a numit „închiderea porţilor pentru ijtihâd”. Desfiinţarea interpretării a adus în prim-plan conformismul, supunerea faţă de autorităţi conservatoare.
E o tendinţă cu analogii în toate religiile. În lipsa cunoaşterii, a discernămîntului, a cercetării personale, religiile pot produce forme rigide, plate, agresive. Pot fi utilizate ca apologii ale forţei brute.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
