Cum e firesc, presa internaţională publică numeroase articole care evocă dimensiunile pontificatului Papei Francisc. Alegerea acestui nume, ca Papă, a fost din partea lui o declaraţie de stil spiritual, a fost un „program” susţinut prin gesturi simbolice tari. Timp de doisprezece ani, Papa Francisc a reprezentat în mod emblematic o figură străină de vechea pompă a instituţiei pontificale. Simplitate surîzătoare, compasiune respectuoasă faţă de cei vulnerabili, iubire inventivă: iată cîteva trăsături ale portretului său care a propus lumii – lumea credinţei, dar şi lumea întreagă – un model de slujire comunitară şi publică, pledoaria pentru un ideal de societete. Moartea sa a întărit caracterul simbolic al acestei prezenţe, a părut să-l confirme. Ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc şi-a încheiat drumul pămîntesc de Paşte; a fost absorbit de ziua Învierii.
Chiar înmormîntarea lui a oferit suport pentru o altă imagine simbolică puternică, neaşteptată, hiper-încărcată de potenţial sugestiv. De o parte, amplul spectacol funerar, desfăşurat în biserica de căpătîi a catolicismului, apoi în piaţa Sfîntul Petru şi pe străzile Romei, un spectacol urmărit de jur împrejurul lumii, unde oficianţii creştini, şefii politici ai naţiunilor, capete încoronate şi mulţimile de credincioşi împlineau o ceremonie a omagiului; de altă parte, Trump şi Zelenski, faţă în faţă, singuri, aşezaţi pe scaune modeste în venerabilul spaţiu al bazilicii Sfîntul Petru. Imagine a dialogului în simplitate, imagine a unei posibile concilieri, cu atît mai izbitoare prin contrastul ei cu infamul comportament al oficialilor americani în Biroul Oval. E o imagine „foarte simbolică” – spunea preşedintele Zelenski – care poate deveni „istorică” dacă va fi urmată de măsuri concrete pentru o pace dreaptă. Observaţia e perfect îndreptăţită, bine formulată. Vine din partea unui om priceput în comunicare, a unui om politic care s-a construit în vremuri de primejdie pentru poporul său; vine din partea celui care, cu perseverenţa şi curajul lui, mobilizează eroica luptă a ucrainenilor. E, de asemenea, o observaţie potrivită în privinţa simbolismului. Imaginea cu pricina poate deveni cu adevărat simbolică doar dacă va avea corespondenţă în imediatul politic.
În genere, recursul la un simbol e şchiop, la limită inconsistent dacă nu are reverberaţie în concret – în concretul vieţii comunitare sau al experienţei spirituale. Prin definiţie, simbolul uneşte diferite niveluri de realitate, le face să vibreze împreună, suscită întruparea unor semnificaţii. Simbolul îşi ratează funcţia atunci cînd nu stîrneşte aplicaţie adecvată, cînd nu are şanse să fie pus în operă. Fără atenţie pentru terenul pe care vrea să-l modeleze, el rămîne doar imagine frumoasă, planează fad asupra realului. Utilizarea unui simbol poate, în acest caz, descumpăni, el îşi poate vedea subminată logica internă.
Presa evocă mai ales trei dimensiuni pe care s-a concentrat slujirea Papei Francisc: grija faţă de oprimaţi, sărmani, refugiaţi; pledoaria pentru pace; întîlnirea fraternă a religiilor. Prin cuvînt, acţiune şi călătorii, Papa Francisc a fost un glas înalt al compasiunii fără graniţe confesionale, etnice, geografice: de la populaţia rohingya, reprimată în Birmania şi refugiată în Bangladesh, la creştinii lipsiţi de apărare în Orientul Apropiat ori în China pînă la refugiaţii sirieni şi imigranţii africani care încearcă să ajungă în Europa, toţi au găsit în el un avocat stăruitor, un sprijin, un îndemn la ospitalitate adresat societăţilor bunăstării. Foarte de curînd, Papa Francisc a pus criteriul samariteanului biblic în faţa poliţiei anti-imigranţi a regimului Trump, brutală, deseori ilegală, dar mai ales non-creştină.
Generoasă în principiu, condusă de normele credinţei, pledoaria pentru pace a Papei Francisc a fost cîteodată mai puţin atentă la realitatea din teren, mai puţin lucidă. În cazul Ucrainei, pacifismul lui s-a adresat cu argumente spirituale unui agresor care nu ştie decît de forţa brută. Pentru ucraineni, atitudinea Papei rămîne contradictorie. Era plin de compasiune pentru Ucraina, denunţa ororile comise de soldaşii ruşi la Bucea, dar a avut în 2023 o întîlnire cu patriarhul Kirill care susţine cu binecuvîntări invazia. Pe 25 februarie 2022, Papa a vizitat ambasada Rusiei la Roma, preocupat de războiul abia izbucnit. Pacea la care îndemna era străină – în simbolica ei înaltă – de pacea sîngeroasă, urmărită de Putin; nu avea interlocutor, rămînea un deziderat utopic. Pe lîngă alte titluri care îl omagiază pe Papă sau îi analizează traseul, se află acesta: „Papa Francisc: trei ani de stîngăcii şi de erori de judecată în privinţa războiului din Ucraina” (Le Monde, 22 aprilie 2025).
De la Conciliul Vatican II încoace, întîlnirea religiilor a devenit o temă împortantă pentru Biserica Catolică, pentru reflecţia creştină. De atunci, fiecare Papă a dat acestei teme expresie proprie prin diferite forme de dialog interreligios, prin vizite în ţări cu dominantă non-creştină, prin reuniuni de rugă şi declaraţii comune. Papa Francisc a reluat modelul „călătorului” – inaugurat de Papa Ioan Paul al II-lea –, mergînd mai ales în ţări unde există comunităţi vulnerabile ori persecutate. A vizitat, de asemenea, ţări majoritar ortodoxe, prima dintre el fiind România, unde a sosit în mai 2019, la douăzeci de ani după vizita Papei Ioan Paul al II-lea (pentru care Teodor Baconschi, pe atunci ambasador pe lîngă Sfîntul Scaun, a avut o contribuţie importantă).
Dincolo de un dialog instituţional între religii, Papa Francisc avea în vedere ceva mai profund, mai radical, anume fraternitatea umană argumentată religios. Ea era sursa de inspiraţie din care se alimentau celelalte două dimensiuni: grija pentru cei vulnerabili şi pledoaria pentru pace. În diversitatea lor, religiile au un punct esenţial comun: văd în fiecare persoană umană valoarea unică pe care Dumnezeu o pune asupra ei. Demnitatea fiecărei persoane umane – acordată de „lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9) – este argumentul de căpătîi al fraternităţii. Pentru Papa Francisc, întîlnirea religiilor poate pune mai acut în conştiinţe acest argument, poate conduce la depăşirea identăţilor închise, ale unor „fraţi identici”. „Frate” nu înseamna, pentru el, a te recunoaşte doar în cel de o religie, o comunitate, o cultură cu tine. „Frate”, în sens mai propriu, era cel asemenea ca persoană, dar distinct în specificitatea lui religioasă, etnică, socio-culturală. Fraternitatea astfel înţeleasă îndeamnă la depăşirea condiţiei „instalate”, sedentare, te poate transforma în călător, cu tot simbolismul pe care condiţia itineranţei o pune în joc. Fraternitatea religioasă, spunea Papa Francisc, „nu înseamnă confuzie ori diluare a credinţei, ci construire a unor alianţe fraterne în numele Părintelui Avraam, care era peregrin pe pămînt sub privirea Dumnezeului păcii”.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
