De la mijlocul secolui al XIX-lea, în devenirea intelectuală a României s-au confruntat mereu o tendință europeană și alta radical antimodernă, neliberală, cu un potențial dictatorial care s-a actualizat mai des decît rarele perioade de progres social, politic și constituțional. Știm asta. Sîntem o națiune europeană, după cum ne-am dorit să fim recunoscuți ca atare, însă și o națiune marcată profund de moștenirea ei slavă, otomană, fanariotă și balcanică. Din această identitate mixtă (orientală și latină) nu am reușit să facem sursa unei bogății pitorești și împăcate, cît izvorul veninos al unei lupte cu noi înșine, respectiv cu inerția propriilor fantasme, mituri și prejudecăți. Curentul junimist și apoi cel maiorescian au sădit în cultura noastră dorul după o profundă și ireversibilă asociere cu civilizația occidentală, dar toate celelalte expresii ale ethos-ului nostru – semănătorism, poporanism, ortodoxism gîndirist, legionarism – au frînat acest ideal, adîncindu-ne în complexe de inferioritate, obstinații regresive și violențe simbolice, pe care dictatura comunistă, mai ales în faza protocronismului ceaușist, n-a făcut decît să le agraveze, pregătind terenul unei tranziții post-comuniste mai lungi, sinuoase și convulsive decît cele din alte foste națiuni est-europene captive în lagărul sovietic.
Paradoxul ultimelor alegeri prezidențiale, al căror rezultat nu îl cunosc la ora cînd aștern prezentele reflecții, a fost acela că ne-am confruntat cu forma cea mai agresivă de refuz al lumii contemporane (cu tot cu solicitanta ei complexitate) nu ca în trecut, cînd eram cu circa 200 de ani întîrziați față de Europa occidentală, ci tocmai în secolul 21 cînd, prin apartenența la NATO și UE, am atins cel mai înalt nivel de dezvoltare socio-economică – ba chiar și culturală – din întreaga noastră istorie consemnată. Căci ce altceva este acest larg împărtășit val de „suveranism”, dacă nu recunoașterea colectivă a neputinței de a intra, prin mentalități, valori, reguli de viață și practici sociale, în rîndul acelei lumi „europene” după care am tînjit cu toții, cel puțin de cînd elitele noastre au lepădat veșmintele turcești și au reușit să construiască un stat național modern? Această tristă constatare rămîne valabilă și dacă la ora cînd citiți acest text ne bucurăm că dl Nicușor Dan a devenit noul președinte al României. De vreme ce aproape unul din doi români a preferat să voteze primitiva întruchipare a „suveranismului”, demonizînd cu ură opțiunea celorlalți pentru un candidat olimpic internațional, doctor în matematică la Sorbona, se cheamă că europenitatea noastră seamănă cu un trup de martir tăiat în două cu fierăstrăul. Că sîntem nu doar învrăjbiți, ci mai curînd scindați, inclusiv prin semnificativa extindere a ereziei filetiste în sînul BOR.
Unii vor spune că succesul discursului xenofob, autarhic și tribalist este de fapt tot o formă de sincronizare, pentru că, iată, asemenea partide și electorate au împînzit lumea euro-americană, de la populismul izolaționist al ideologiei MAGA pînă la euroscepticii noilor naționalisme din Vestul continentului nostru. Nu neg că tindem să ne izolăm și pentru că am rămas mimetici, deci gata să preluăm tot ce-i mai „la modă” pe la alții. În fond, și legionarismul interbelic rima cu nazismul și fascismul care copleșiseră democrațiile europene. Diferența este că noi preluăm soluțiile altora ca răspuns la niște probleme complet diferite. Nefiind un fost imperiu, nu avem milioane de imigranți din fostele colonii. Fiind „tradițional” speriați de noutate și schimbare, sîntem suficient de conservatori de facto, pentru a nu fi exacerbat paranoic pericolul „corectitudinii politice” despre care abia am auzit acum 10-15 ani, pe cînd fenomenul acesta și-a început marșul insurecțional încă din California anilor ’60, ajungînd să amenințe libertatea în democrații consolidate, nu într-o țară ca România care, în anii ’90, găzduia mineriade în serie și descoperea minunățiile apei curente sau ale canalizării în mediul său predominant rural.
Privită cu detașare antropologică, grava criză social-politică prin care trecem (și care se află pesemne abia la începutul maleficiilor sale) nu e decît dovada că, oricît am frecventat Occidentul (prin vasta noastră diaspora sau în virtutea integrării în UE), am preluat de acolo doar materia, nu și spiritul. „Suveranismul” nostru nu apără o străveche ordine burgheză sau aristocratică (practic distrusă de comunism), ci maschează resentimentar nostalgia masochistă după vremurile cînd libertatea era doar visul unei minorități lucide, pe cînd voluptatea servituții demonstra nepieritoarea vitalitate a „înțelepciunii rusești” pe aceste meleaguri.
.jpg)
