Mai peste tot în lume a apărut un tip de religie-propagandă. Folosită de şefi politici, ea ocupă spaţiul comunitar, transformă credinţa în braţ religios pus în slujba programelor autocratice, iliberale. Trump se felicită că, odată cu înfiinţarea „Oficiului credinţei de la Casa Albă”, va asigura bunăstarea Statelor Unite, dat fiind că lui Dumnezeu „i se va oferi din nou loc în spaţiul public”. Reaşezat acolo, Dumnezeu va gira, probabil, expulzarea imigranţilor recenţi, îi va intimida pe non-aderenţii la MAGA, o să-i probozească pe europeni, nu destul de entuziaşti faţă de planurile marelui pacificator. La Putin, creştinismul răsăritean a ajuns limbaj „sacru” de nimicire a Ucrainei şi combatere a Europei, calificate drept „satanice”. Specialiştii studiază fenomenul actual al radicalităţii religioase, care se întinde de la teocraţiile musulmane la India şi Israel, la Brazilia, Statele Unite şi Rusia.
Folosită ca instrument de politică autoritară, religia e brutal exclusivistă. Cine nu agreează regimul în cauză e tratat – inclusiv în termeni religioşi – drept marginal, nepatriot, corupător, „terorist”, infidel. Opozanţii politici, vocile critice, adepţii libertăţilor cetăţeneşti sînt declaraţi „duşmani ai credinţei”. Religia astfel politizată îi expulzează pe „inamici” şi „alogeni”, pentru a obţine o masă nivelată de „supuşi”.
Se potriveşte acest „duh al excluziunii” şi al nivelării cu mesajul creştin, cu iradierea universală a revelaţiei christice? Nu se adresează Christos – din transcedenţa lui întrupată – tuturor oamenilor, indiferent de cultura, etnia, originea lor? Suflarea Duhului se va împiedica oare de limite dictate de şefi megalomani? În Christos „nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). Spre o condiţie liberă de determinările mundane cheamă credinţa. Dar fiinţele sînt chemate într-acolo din locul unde fiecare se află, potrivit specificităţii, formaţiei lor culturale, pluralităţii lor. La Cincizecime, cînd Duhul se revarsă în lume, apostolii îi rostesc mesajul pe înţelesul fiecărui grup. „Cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia... cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre!” (Faptele Apostolilor, 2, 8-11).
Religia autoritarismului politic contrazice în aceeaşi măsură suflarea nemărginită a Duhului şi pluralitatea profilurilor umane. Or, universalitatea revelaţiei şi atenţia divină pentru unicitatea fiecărei persoane sînt teme creştine de căpătîi. Dintru început, ele au hrănit cercetarea, lucrarea de sine, imaginaţia spirituală.
În primele timpuri ale creştinismului, reflecţia grupurilor şi curentelor credinţei avea prospeţime, îndrăzneală, ardoare, se exprima adesea într-un limbaj mito-poetic savuros. Alături de textele Noului Testament se află scrieri necanonice, numite apocrife, cuprinzînd motive perpetuate de Tradiţia Bisericii; ele folosesc un simbolism cînd baroc, cînd frust, care susţine strădania de a înţelege actul christic, de a pătrunde în densitatea sensurilor lui.
O seamă dintre aceste texte dezvoltă episodul sosirii magilor în faţa Pruncului divin, narată sobru în Evanghelia după Matei (2, 1-12). Apocrifele nu vorbesc doar despre o închinare cu daruri, vorbesc despre o cercetare şi o întîlnire, despre o revelaţie personală, pe potriva fiecăruia dintre cei care au urmat drumul stelei. În Cartea armeană a copilăriei (secolul al VI-lea), de pildă, Baltazar îl vede pe Prunc sub forma unui „fiu de rege pămîntesc”, Gaspar îl priveşte sub chipul „unui copil culcat în iesle”, Melchior îl află drept „Christos aşezat pe tron, Dumnezeu care s-a făcut trup”. O miniatură a unui manuscris bizantin (secolul al XI-lea) de la Patriarhia din Ierusalim îi figurează pe magi de vîrste marcat diferite: cel tînăr se pleacă asupra Pruncului aureolat, ceilalţi poartă în braţe cîte un mic personaj nimbat, unul cu barbă neagră, ultimul cu barbă albă. Textul ilustrat de miniatură (o omilie din secolul al VIII-lea) redă cuvintele magilor privind cele trei moduri/vîrste ale viziunii, încheind: „şi s-au minunat de schimbarea înfăţişării Pruncului”.
Christos întrupat se oferă fiecărui privitor potrivit condiţiei, vîrstei, etapei de cunoaştere, capacităţii lui de înţelegere, profilului său irepetabil. A te apleca asupra Copilului divin, a-i purta în braţe chipul similar cu al tău înseamnă a-L asimila, a-L face intim, potrivit singularităţii fiinţei tale. Dar înseamnă totodată – textele o spun – că, dincolo de aceste multiple înfăţişări, El rămîne unu, în zenitul condiţiei lui divine, care cuprinde timpul şi îl transcende. Particularitatea persoanelor şi a punctelor de vedere e atrasă de unitatea Celui spre care îşi aţintesc privirea; tensiunea între cele două dă substanţa viziunii, face parte din evenimentul de cunoaştere, din experienţa spirituală.
În cartea călătoriilor sale, Marco Polo consemnează o variantă mai detaliată a episodului. Străbătînd „marea provincie a Persiei”, el ar fi aflat o tradiţie legată de magi. Oamenii locului ar fi povestit că, odinioară, trei regi din ţinut au mers să cinstească un profet născut în ţara evreilor. Au dus cu ei daruri spre a cunoaşte dacă e vorba despre un rege terestru, iar atunci ar fi luat aurul, dacă era Dumnezeu, atunci ar fi ales tămîia sau, dacă era un tămăduitor, ar fi luat smirna. Fiecare a înaintat singur în faţa Pruncului. Primul l-a văzut asemănător sieşi, cu vîrsta şi înfăţişarea proprii, de om tînăr. A ieşit de acolo plin de minunare. Al doilea, om matur, l-a văzut asemenea condiţiei şi chipului său. A ieşit uluit. Cel de al treilea, înaintat în vîrstă, i-a aflat înfăţişare de om bătrîn. A ieşit cu totul îngîndurat. Întîlnindu-se, şi-au spus fiecare viziunea; nedumeriţi, s-au dus împreună la Prunc pe care l-au aflat slujit de îngeri; El a luat cele trei daruri deodată. Legenda e, poate, puţin prea explicită cînd pune în scenă jocul între multiplicitatea umană şi statura Persoanei divine, care acceptă să se comunice plural. Dar dimensiunea cercetării, dorinţa magilor de a discerne calitatea personajului excepţional, întîlnirea fiecăruia cu Pruncul, apoi întîlnirea comună care mută lucrurile în transcenedent şi unitate desfăşoară expresiv parcursul unei aventuri de cunoaştere.
Henri-Charles Puech a tratat pe un dosar larg de texte „polimorfia manifestărilor divine” într-un curs din 1965 la Şcoala Practică de Înalte Studii din Paris. El spune, pe bună dreptate, că tema exprimă condescendenţa Logosului întrupat, care se arată în funcţie de capacităţile, diferite, ale personelor umane, dar că – prin însăşi pluralitatea chipurilor sub care apare – îşi indică transcendenţa, liberă de orice particular şi contur îngrăditor. Părintele Scrima vorbea despre „formele de expresie temporală, pe care Dumnezeu le poate confirma, dar în care nu este captiv”. În faţa acestei teme se potriveşte, de parte umană, uimirea care te porneşte la drum.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
