„Întreaga Antichitate creştină“, scrie Louis Bouyer, „a înţeles vocaţia omului ca vocaţie de a participa la viaţa îngerilor, definită prin vederea lui Dumnezeu.“ Dacă a fi mereu în prezenţa Creatorului este propriu fiinţei îngerilor, viaţa spirituală, care nu are alt scop decît bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, a putut fi asimilată cu „viaţa angelică“, iar omul cu un „înger în trup“. Sensului existenţial al filosofiei antice îi corespunde astfel idealul creştin al vieţii în orizontul modelului angelic, care însoţeşte, susţine şi stimulează ceea ce este mai profund în relația cu Dumnezeu. Origen, Antonie cel Mare, după mărturia biografului său, Sfîntul Atanasie, și Augustin, episcopul Hipponei, au ilustrat o tradiție potrivit căreia oamenii mîntuiţi vor lua locul îngerilor căzuţi, provocîndu-le şi mai mult invidia. Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbește și el despre condiția eshatologică a omului care nu este alta decît cea îngerească, implicînd o schimbare a „modului de existență“. Dar dacă la această răsplată sînt chemaţi toţi creştinii, unii dintre ei aleg calea cea mai dreaptă şi totodată cea mai dificilă, vrînd să anticipeze încă de pe pămînt viaţa împreună cu îngerii. Despre cei mai avansaţi în ascensiunea spirituală se va spune că sînt „îngeri în trup“ sau, după expresia lui Ieronim, că „săvîrşesc pe pămînt ceea ce fac îngerii în ceruri“. Din aceste raţiuni, angelologia s-a dezvoltat de-a lungul istoriei creştinismului în cadrul teologiei vieţii monahale ca viaţă angelică, deşi trebuie să subliniem, anunţînd dezvoltările ulterioare ale temei la Meister Eckhart şi Sfîntul Grigorie Palama, faptul că „misterul creştin este cel al înălţării umanităţii deasupra sferei îngerilor“.
Într-un manuscris cistercian al cărţii a XI-a din Moralia Sfîntului Grigorie cel Mare, corpul letrinei „Q“ este redat prin reprezentarea circulară a unui înger care binecuvîntează un monah prosternat la picioarele sale. În cealaltă mînă, îngerul ţine tăbliţa pe care se află scris numele postulantului. Miniatura ilustrează exemplar raportul dintre îngeri şi oameni în viaţa spirituală medievală, precum şi angelologia ca teologie a vieţii monahale, a cărei relevanţă filosofică priveşte sensul pe care omul îl dobîndeşte prin familiaritatea, asemănarea şi imitarea îngerilor. Mănăstirea este privită ca un „preludiu al cerului“, „poartă a cerului“ sau chiar ca paradis. Experienţa însăşi a recluziunii este asumată ca explorare a înălţimilor, din moment ce chilia devine „cer“, după cum scrie Guillaume de Saint-Thierry: „Ceea ce cuprinde cerul, cuprinde şi chilia; ce se trăieşte în cer, se trăieşte şi în chilie“. Corespondenţa dintre „cer“ şi „chilie“ redă, de fapt, relaţia dintre regressus animae şi ascensiunea celestă. Viaţa interioară constă în mod real în cunoaşterea şi participarea la lumea inteligibilă.
Receptarea lui Dionisie Areopagitul în literatura monahală a secolului al XII-lea latin dovedeşte acelaşi fenomen de „interiorizare a cerului“ şi, implicit, a ierarhiilor. Pornind de la opinia comună potrivit căreia contemplaţia este similară stării angelice, Isaac, abate de Stella, vorbeşte despre cerul sufletului ale cărui podoabe şi virtuţi sînt ierarhiile, stabilind o corespondenţă între primele ordine cereşti – heruvimii şi serafimii – şi cele două virtuţi ale cerului interior – cognitio (cunoașterea) şi dilectio (iubirea) – prin care omul accede la realităţile contemplate de îngeri. Mai mult, „sufletul se apropie de heruvimi şi de serafimi de-a lungul unei căi interioare în nouă etape“, care nu este alta decît cea a ierarhiilor.
Potrivit textelor despre viaţa monahală ca vita angelica, a intra în lumea îngerilor înseamnă a avea mai întîi experienţa însoţirii lor pedagogice şi iniţiatice în această lume. Întrucît aspiraţia ascensională a căutării lui Dumnezeu îşi face apariţia într-o natură marcată de păcat, îngerii sînt trimişi ca mediatori, călăuze şi consolatori. Ei exercită asupra omului purificarea şi iluminarea, sporind astfel dorinţa sa de a se uni cu Dumnezeu. Dar mai întîi de toate, are loc o anamneză, căci îngerii acţionează tocmai în intervalul dintre Dumnezeu şi om, dintre crearea după chipul lui Dumnezeu şi asemănarea pe care o implică chipul, dar pe care omul a refuzat-o prin păcat.
(extras din cartea Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017)
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot, istoric al culturii creștine. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025).
.jpg)
