În lumea de astăzi, adeziunea religioasă nu mai este de la sine înţeleasă. Există, într-o societate, diferite comunităţi religioase şi oameni fără convingeri de acest fel. Mulţi respectă religia în datele ei culturale, care au modelat civilizaţia din care facem parte; alţii îşi declară propriu-zis apartenenţa religioasă. Printre aceştia din urmă, unii urmează regulile creştine, alţii frecventează biserica doar la marile sărăbători, toţi împlinesc marile ritualuri de trecere (botez, nuntă, înmormîntare). Credinţa înseamnă adesea practică a unor tradiţii moştenite, respect pentru îndreptarul etic al religiei, normă pentru o viaţă spirituală bună. Nu e absent nici curajul de a trăi credinţa ca dialog cu Dumnezeu, nici îndrăzneala de a pune, în cîmpul credinţei, marile întrebări ale condiţiei noastre, nici strădania de a înainta în cunoaşterea spirituală. Există, aşadar, o mare diversitate de situări faţă de tematica religioasă. Dar religia nu mai dă cadrul global al societăţilor noastre, nu mai e prezentă – explicit sau subînţeles – în toate aspectele vieţii comunitare şi private. Ea nu mai e un bun de cultură şi de educaţie larg împărtăşit. Atunci unde e beneficiul, beneficiul spiritual?
El e de căutat în statutul persoanei pe care îl recunoaşte şi îl susţine democraţia liberală. Persoana, cu libertatea ei de conştiinţă şi de exprimare, cu demnitatea şi responsabilităţile ei, stă în centrul acestui tip de societate. Ea, persoana, e valoarea de bază; pornind de la importanţa ei ireductibilă se construiesc aici comunităţile, se definesc societatea şi concepţia despre lume. Atenţia faţă de fiecare individ poate avea, în practica socială, scăderi, accidente, poate înregistra nedreptăţi şi eşecuri. Dar democraţia liberală înseamnă pledoarie pentru valoarea înaltă a persoanei, efort de îmbunătăţire pentru condiţia ei. E un principiu care lucrează nu doar la nivel social, ci mai adînc; a devenit fapt al conştiinţei, punct de pornire pentru situarea individului în lume.
Acesta e elementul care poate deveni, cred, suport spiritual. Căci credinţa e, în primul rînd, temă a persoanei, chemare adresată fiecărei conştiinţe în irepetabilul ei. Dumnezeu nu se adresează masei. Nu îndreaptă mulţimi, ci suflete, fiecare cu profilul lui unic. Interlocutorul lui Dumnezeu este persoana; libertatea şi viaţa persoanei doreşte El să le ridice pînă la sine. Unicitatea persoanei îi e atît de preţioasă încît, în parabola biblică, păstorul lasă cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a o căuta pe cea care s-a răzleţit, pentru a o recupera. Potrivit învăţăturii creştine, chipul lui Christos se oglindeşte în inima profundă a fiecărui om, nu se oglindeşte în mulţime. Comunitatea spirituală se construieşte pe consonanţa acestui chip profund, prezent în fiecare. Or, aşa fiind, credinciosul e de aşteptat să se aşeze în faţa lui Dumnezeu ca într-un dialog intens între persoane, să-şi pună la lucru capacitatea de creştere şi de înţelegere. Dumnezeu îi cere creativitate. Asta îl mulţumeşte cel mai mult. Dacă vrei să-l cunoşti pe El, ai de pus la lucru ceea ce îţi e mai adînc, mai propriu. Îi poţi aduce ca dar preţios, spune Origen, marele hermeneut creştin din secolul al III-lea, „ceea ce ai zămislit cu inima şi cu gîndul tău”. Sigur că un asemenea raport între persoana umană şi Persoana divină e foarte exigent. E un reper spre care tindem, un orizont pentru viaţa spirituală.
Foarte des în cîmpul credinţei apare – în creştinism, ca şi în alte religii – tema „lărgirii inimii” în strădania de a o acorda, pe cît ne stă în putinţă, cu infinitul Celui care cheamă. „Pe calea îndreptărilor Tale, ai lărgit inima mea”, spune psalmistul (Ps 118, 32). Credinţa e aşadar „cale”, dinamică, presupune amplificarea conştiinţei, dezvoltarea organului spiritual profund pentru a-l întîlni adecvat pe Interlocutor. A te lăsa doar în seama unui cuviincios tradiţionalism repetitiv va fi oare de ajuns? A-ţi anula judecata proprie şi a te lăsa în seama unei demagogii naţionalist-religioase, cum e cea a „suveranismului”, va lărgi oare sufletele aderenţilor? Cînd acest „suveranism” trece cu vederea adresa universală a mesajului creştin, cînd recurge la temeri inventate, la ură şi violenţă, nu pune el în spaţiul public un discurs care slujeşte, dimpotrivă, la împuţinarea sufletului?
Pentru democraţia liberală, persoana se defineşte prin valoarea ei strict umană, fără referinţă transcendentă. Pentru credinţă, persoana are o verticală care o pune în faţa Creatorului. Deosebirea e importantă. Făcînd cuvenita deosebire, democraţia liberală oferă totuşi un bun suport simbolic pentru o credinţă vie. Profilul intens al persoanei, în sens democratic liberal, poate trezi analogii, poate da sugestii pentru modul de prezenţă a omului în faţa Interlocutorului divin. Prin transpunere pe verticală, el poate fi impuls de a gîndi personal, creator în cîmpul credinţei, îl îndeamnă pe credincios să se înfăţişeze ca persoană activă în faţa Persoanei divine.
Mai e ceva. Societatea democratic liberală nu se consideră perfectă. Are mereu de construit şi de reconstruit o coerenţă: are de reparat dezechilibre, de depăşit crize, de găsit noi moduri de trăire laolaltă. E o societate care se concepe drept fiind mereu de ajustat, drept ameliorabilă. Aşa fiind, ea oferă un bun suport orizontal pentru dinamica verticală a credinţei. Mersul ei, accidentat, dar întreţinut, funcţional poate da sugestie pentru demersul spiritual, care şi el are de traversat crize, are de adîncit interogaţia şi reflecţia, are să-şi relanseze vectorul spre Ţintă. Extremismele de vocabular religios, în schimb, pretind că instaurează o lume perfectă, o „împărăţie” cvasi-eschatologică aici, în istorie, în mărginitele date ale imediatului socio-politic. Aşa susţine regimul lui Putin („societate pură” în luptă cu „Occidentul decăzut”), aşa proclamă grupările extremiste islamice şi radicalii religioşi evrei, aşa pretinde discursul bezmetic al dlui Călin Georgescu. Extremismele de vocabular religios fac din credinţă armă politică, condamnînd-o la un statut înjositor. Nu numai că asociază credinţa cu limbajul dictaturii, cu teroarea, minciuna şi, adesea, cu crimele. Ele desfiinţează verticala credinţei, o privează de dinamica ei. De vreme ce susţin că instaurează societatea religios perfectă aici, pe pămînt, credinţa nu mai are spre ce să tindă, stă pe loc, e absorbită de interese grobe. Din zenitul ei, Împărăţia e coborîtă la un foarte pămîntesc regim dictatorial, căruia nu-i pasă cîtuşi de puţin de valoarea persoanei.
Cu toate scăderile şi crizele ei, democraţia liberală nu încetează să pună în centrul său persoana umană. Nici nu renunţă la dinamica ei, la încercările de a se ameliora. Aşa că poate oferi suport simbolic pentru demersul credinţei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
