Căutînd literatură pe tema îndoielii și a nehotărîrii (doubting), rafala primelor titluri găsite conținea preponderent sintagmele „doubting faith/religion/revelation” și „doubting Darwin”, punînd la îndoială credința și evoluționismul, cele două mari tabere care configurează - una dintotdeauna, alta mai de curînd - lumea în care trăim.
În știință, nehotărîrea e dezirabilă în sens cartezian, ca instrument de „desțelenire” care elimină prin punere la îndoială prejudecățile și ideile false, și e acceptabilă ca ipostază premergătoare a cunoașterii adevărate, certe. Nehotărîrea e legitimă doar în măsura în care trece, pentru a face loc certitudinii. În economia credinței (sau a iubirii) – și nu fac apologia unei „instalări” nereflexive – indecizia, incertitudinea (în greacă, dipsychía / „îndoiala sufletului”), e considerată îndeobște „nepedagogică”, un derapaj contraproductiv.
O posibilă tipologie a nehotărîrilor e ilustrată de cele două tipuri de disjuncții ale logicii clasice. Disjuncția inclusivă presupune că cel puțin unul dintre operanzi e adevărat: „mere sau pere – sau ambele”. În disjuncția exclusivă, doar unul dintre termeni poate fi adevărat: „mere sau pere” cu sensul de „ori mere, ori pere – una din două”. Ori laie, ori bălaie, cum ar veni. Primei categorii îi corespund micile nehotărîri cotidiene în fața unor decizii mărunte, contingente, reversibile (bere sau vin – sau ambele). Din a doua categorie fac parte nehotărîrile în fața deciziilor majore, ireversibile, destinale: călugăr sau mirean, adevăr sau minciună, viață sau moarte etc.
Prostia nu agravează în mod necesar nehotărîrea, iar inteligența nu ne ferește musai de ea. Și viceversa. Aburii nehotărîrii pot fi risipiți: de către ignoranți, prin simplificare și omisiune mioapă a opțiunilor – de către cei inteligenți prin exercitarea lămuritoare a discernămîntului. În alt scenariu, suspendați în nehotărîre pot rămîne neghiobii și înțelepții deopotrivă: primii ratează evidența (adevărului), cei din urmă sînt copleșiți de vastitatea „terenului” și de multitudinea nuanțelor. Cu exemplul votului din 1993 al Academiei Române pentru revenirea la grafia cu litera „â”, cînd majoritatea membrilor nespecialiști au votat cu elan revoluționar pentru revenire, în vreme ce singurii oameni „de meserie”, lingviștii, doi la număr, au ezitat (unul s-a abținut, celălalt a votat în cele din urmă împotrivă).
„Să nu pretindem că ne îndoim filozofic de ceea ce nu ne îndoim în inimile noastre”, scria Charles S. Peirce în Some Consequences of Four Incapacities (1868). Citatul trimite, colateral, la o posibilă ipocrizie a îndoielii. Într-un exercițiu de ezitare coregrafică, mimăm uneori subtilitatea, refuzăm evidențele și simulăm, afabili, echidistanța. E la modă să nu alegi nici o tabără, să plutești suveran între opțiuni, fără angajamente și implicări triviale, să nu te lași încadrat în vreo categorie predefinită, „de dînșii inventată”.
La celălalt pol, noii lideri cu tendințe autocratice sînt bărbați fermi, hotărîți, gata să pună ordine în lume – altfel spus, „oameni fără dileme” (de recitit articolul „Omul fără dileme” din nr. 777 al Dilemei vechi); ceea ce nu-l împiedică pe un lider ca Trump să ezite și să se răzgîndească întruna. În aceste împrejurări, nu ne rămîne decît să sperăm că Dosarul de faţă va reabilita deopotrivă buna îndoială şi dreapta hotărîre.
