● By Any Means / Cu orice preț (SUA, 2026), de Elegance Bratton.
Există ceva aproape reconfortant de demodat în felul în care sînt aduse laolaltă un agent FBI, un mafiot, Mississippi-ul anilor ’60, Ku Klux Klanul, cîteva instituții care funcționează prost și oameni care ajung să împingă limitele legii pentru a obține ceea ce altfel rămîne imposibil. Regizorul Elegance Bratton își expune fără jenă mecanismele și își asumă convențiile genului. Povestea avansează clasic, aproape matematic, bifînd întîlnirea celor doi eroi incompatibili, suspiciunea reciprocă, apropierea inevitabilă și escaladarea violenței. Tocmai această fidelitate față de formulă îi dă un aer proaspăt: filmul revendică sincer un Hollywood în care eroii puteau intra într-o încăpere înainte ca resorturile lor interioare să fie explicate, iar confruntarea putea servi deschis drept divertisment.
Această raportare la cinematograful clasic se prelungește și în plan vizual. Lumina e adesea dură, cadrele au o densitate specifică thrillerelor americane de altădată, iar costumele, mașinile și interioarele fixează epoca într-o iconografie recognoscibilă. Trecutul apare mai ales prin familiaritatea lui: avem impresia că am mai văzut aceste străzi, aceste costume, aceste încăperi.
Punctul de plecare vine dintr-o poveste reală: Greg Scarpa Sr., mafiot și informator al FBI, e trimis în Mississippi pentru a prelua, cu propriile mijloace neortodoxe, ancheta privind uciderea lui Vernon Dahmer, o crimă motivată de ură rasială. Aici i se alătură un tînăr agent de culoare, Wayne Strider (Yahya Abdul-Mateen II), personaj ficțional prin care Bratton explorează contradicțiile trăite de un afro-american aflat în slujba unei instituții care îl autorizează, dar nu îl protejează. Scarpa vine deja adaptat acestei lumi și știe cît de abrupt se pot deplasa limitele atunci cînd miza o cere. Relația lor ambivalentă cu instituția – sursă simultană de apartenență și constrîngere – își găsește ecou în biografia lui Bratton: după ani de marginalizare și de viață pe străzi, regizorul a descoperit în Marines o apropiere pe care avea să o transforme mai tîrziu în materia autobiografică din The Inspection (2022).
Strider trebuie să ajungă, la rîndul său, în aceeași zonă tulbure. La început, e pedant, atent și controlat, impecabil pînă la ostentație, dar sub această disciplină se simte tensiunea unei nedreptăți vechi, adînc înrădăcinate. E convins că procedurile au încă o logică și o putere reală. Știe prea bine în ce țară trăiește și ce înseamnă să fii un agent de culoare trimis în sudul american al anilor ’60. Din acest punct începe o transformare deloc surprinzătoare, pe care actorul reușește să o facă treptat vizibilă: devine tot mai masiv pe măsură ce propriile repere se subțiază. Dacă la început pare aproape captiv în propriul costum, spre final avem impresia că fiecare pas al lui poate crăpa dușumeaua. Devine o brută din necesitate, apoi un călău. Hainele curate se umplu de sînge, iar violența de care încerca să se țină departe începe să-i organizeze mișcările. În prim-planul din final, bărbia îi tremură. Misiunea s-a încheiat; oamenii potriviți au fost prinși sau pedepsiți.
Titlul capătă aici mai multe sensuri: „prin orice mijloace” poate suna mobilizator, chiar eroic, cîtă vreme adversarul se află pe banda greșită a istoriei. Scenariul nu se ferește de satisfacția oferită de pedepsirea unor personaje rasiste. Răspunsul înzecit la violență invită spectatorul să savureze rezultatul, iar filmul exploatează fără prea multe scrupule această plăcere a revanșei.
Mark Wahlberg profită de escaladare și compune, cu voluptatea unui actor dispus să joace un clișeu pînă la capăt, un Scarpa conturat în tușe groase. Masivitatea, scobitoarea ținută în colțul gurii, mersul ușor legănat, privirea șmecherească și siguranța celui care pare să fi văzut deja toate situațiile posibile alcătuiesc o caricatură deplin controlată. Sînt manierisme pe care cinema-ul contemporan le privește deseori cu suspiciune: prea desenat, prea recognoscibil, prea jucat. Wahlberg intră însă în rol cu tupeul personajului său și îl face agreabil tocmai prin felul lipsit de complexe în care locuiește stereotipul.
Aici se simte și diferența față de un proiect mult mai autoreflexiv precum BlacKkKlansman (2018), unde Spike Lee menține permanent o distanță – fertilă, de altfel – între poveste, istorie și formele prin care aceasta a fost reprezentată. By Any Means se așază mai firesc pe linia unor titluri precum In the Heat of the Night (1967) sau Mississippi Burning (1988): Sudul american, rasismul ca mediu, investigația care obligă personajele să intre într-un teritoriu etic tot mai tulbure. Bratton se apropie uneori și de logica din Inglourious Basterds (2009), unde istoria devine teren pentru reparație imaginară. Fantoma cea mai îndepărtată rămîne The Birth of a Nation (1915): arta care a participat cîndva la mitologizarea Ku Klux Klanului ajunge, peste un secol, să inverseze raportul, transformînd obiectul mitologizării în ținta pedepsei.
În fundal rămîne și opoziția, poate prea schematică, dintre două moduri de a imagina lupta pentru drepturi civile: încrederea în nonviolență și în forța morală a legii, asociată lui Martin Luther King Jr., și formula lui Malcolm X, „by any means necessary”, recuperată aici aproape literal. Strider pornește mult mai aproape de primul model și ajunge, împins de împrejurări, într-un teritoriu pe care formula celui de-al doilea îl poate justifica. Pe măsură ce mijloacele se radicalizează, dreptatea își pierde conturul limpede și începe să semene tot mai mult cu pedeapsa.
Ion Indolean este critic de film.
