Am cumpărat un tur ghidat al Copenhagăi – ceea ce va recomand dacă vizitați pentru prima dată Danemarca. Atunci cînd am ajuns la locul întîlnirii, un grup format din aproximativ zece oameni așteptau în cerc. În mijloc era Thor, un antropolog cu părul lung cu șuvițe roșcate, rubicond și cu înfățișare de scandinav autentic. Avea o umbrelă portocalie pe care scria „Politically Incorrect Tours”. Și așa a fost, autentic, critic și fără politețuri obligatorii.
Grupul era format din americani, englezi, scoțieni, polonezi și români. Cînd ghidul a auzit că sînt din România, a exclamat: „Este o glumă pe care o fac mai nou, pentru că recent ați intrat în Schengen: acum este mai ușor să călătorești în România decît în Marea Britanie!”. Am zîmbit, pentru că România trebuia să intre de multă vreme în spațiul de liberă circulație al Uniunii, dar întotdeauna țările din Est au așteptat să fie chemate la masa celor mari din Uniune. Cel puțin, Thor m-a introdus direct în abordarea plănuită pentru următoarele două ore în care urma să ne fie prezentată Copenhaga, de la podul Inderhavnsbroen (Podul din Interiorul Portului) de pe partea vestică a capitalei (Nyhavs) pînă în partea estică, la porțile orașului liber Christiania.
Podul, spune excentricul ghid danez, este „neobișnuit”, fiind o punte născută din colaborarea a patru țări: Italia, Marea Britanie, Danemarca și Olanda. A fost un proiect dificil pentru că, așa cum era de așteptat, reprezentanții statelor colaboratoare nu s-au înțeles. Dintr-o eroare de construcție, podul este scurt, aproape prea scurt pentru misiunea pe care o are, de a lega două maluri, ceea ce a generat necesitatea unor inovații constructive. Mecanismul prin care se deschide atunci cînd trec ambarcațiuni mari i-a adus supranumele de „Podul Sărutului”, deoarece atunci cînd cele două părți se apropie pentru a se închide par să se atingă delicat, ca și cum și-ar permite o clipă de intimitate.
În nord, Danemarca controlează insule care se află la distanțe cuprinse între 1.313 km (Feroe) și 3.500 km (Groenlanda) în mijlocul Mării Nordului. Groenlanda a fost încorporată regatului danez în anul 1721, deși regii Danemarcei pretindeau încă de la jumătatea secolului al XV-lea că cea mai mare insulă din lume le aparține. Mai întîi, danezii au creștinat băștinașii (inuiți) și apoi a urmat monopolul comercial al Copenhagăi asupra insulei. Pînă în 1950, coasta a fost restricționată accesului străinilor.
Insulele Feroe sînt locuite de ferozieni, descendenți ai vikingilor, cu o limbă și o cultură nordică proprie. Insulele Feroe își păstrează propriul guvern, la fel ca Groenlanda, două teritorii în care amprenta istoriei daneze este profundă, uneori dureroasă.
În secolul trecut, acțiunile misionare și exploatarea resurselor au fost urmate de episoade întunecate: în anii ’90, mamele inuite au fost despărțite de copiii lor, cînd 22 de copii cu vîrste între cinci și opt ani au fost trimiși în Danemarca pentru a urma o educație „superioară”, învățînd forțat limba și fiind adaptați culturii statului suveran. Danezii au declarat că scopul era crearea unei elite groenlandeze modernizate, vorbitoare de daneză, copiii fiind forțați să-și uite limba maternă, contactul cu familiile le era interzis, iar la întoarcere mulți nu și-au mai recunoscut familiile. În 2022, Guvernul i-a compensat pe unii dintre supraviețuitorii acestor experimente cu un total de peste 200.000 de euro.
Totodată, oamenii erau mutați forțat din casele lor în blocuri construite în anii 1950, după ce Copenhaga a permis SUA să construiască baza militară aeriană Pituffik (anterioara denumire fiind Thule), fapt care ar fi condus la amplificarea numărului sinuciderilor și alcoolismului în rîndul locuitorilor din acea zonă a insulei. Mai mult, între 1966 și 1991, fetele și femeile inuite au suferit intervenții de sterilizare în numele „controlului populației”, peste jumătate din populația groenlandeză fertilă suferind intervenții medicale contraceptive fără consimțămîntul acestora, medicii care operau fiind danezi. Unele dintre victime aveau 12 ani, iar datele arată că peste 4.500 de fete și femei ar fi fost supuse procedurilor de sterilizare forțată. În anul 2025, cînd presiunea administrației SUA pentru preluarea Groenlandei creștea, premierul Mette Frederiksen și-a cerut scuze publice pentru aceste fapte.
Dar abuzurile continuă, atît în 2024, cît și în 2025 autoritățile daneze au preluat cu forța nou-născuți inuiți din brațele mamelor lor, după ce părinții nu ar fi trecut un test controversat de „competență parentală”, ceea ce a generat proteste de amploare în rîndul populației Groenlandei. În aceste condiții, devine clar de ce o parte a populației inuite nu dorește să rămînă dependentă de Danemarca. Și totuși, remarcă ghidul, oamenii spun uneori, cu o ironie amară, că „este mai bine cu diavolul pe care îl cunosc decît cu Omul Portocaliu” (îl numește pe Trump „The Orange Man” din cauza machiajului excesiv care îl face să pară portocaliu la televizor) – aluzie la alternativa politică a lui Donald Trump percepută ca fiind mascată și imprevizibilă.
Danemarca nu m-a surprins. Păstrînd linia orașelor belgiene și olandeze, timpul nu părea că se grăbește pentru că nu mai are de ce. Societățile bogate nu au de ce să se grăbească. Orașul este liniștit, pare a fi sigur. Infrastructura importantă funcționează pentru oameni, ceea ce îi calmează și îi înseninează pe locuitorii orășelului Hillerød în care am avut primul contact cu danezii.
Am intrat într-un magazin destul de mare și atipic pentru un shop de produse pre-utilizate sau second-hand. Era foarte luminat și spațios, toate prețurile erau la vedere, iar înăuntru erau destul de mulți oameni care întorceau pe o parte și pe alta tot felul de unelte cărora le anticipau o utilitate în propria viață. Probabil că filosoful Henry David Thoreau avea dreptate, multe dintre aceste produse trebuie să fie arse în cuferele vieții posesorului lor anterior. Dacă asta s-ar fi întîmplat, nu aș fi găsit cele două scaune aflate la ofertă, cu tapițerie albastră și frumos sculptate din vremuri cînd oamenii prețuiau meșteșugul și măiestria finelor sculpturi, iar șederea pe scaun era în sine gestul unui nobil și nu o oarecare flexare de genunchi de dragul de a face vremea să treacă.
Am vizitat castelul Frederiksborg, o construcție care datează din anul 1720 și care acoperă șapte sute de ani de istorie daneză. Alcătuit din mai multe corpuri de clădire, precum pivnițele pentru stocarea vinului, turnul închisorii, grădinile baroce și sala de baie, castelul are 80 de camere pline cu opere de artă și mobilier regal de o neasemuită calitate artistică. La fel ca în palatele din alte orașe nordice, evidenta bogăție este vizibilă de la tavan pe pereți și pe podea, dar în spatele acestei opulențe se ascunde istoria unui popor mic, care a exploatat sclavi din Africa pînă în secolul al XIX-lea. Încă o țară europeană care a prăduit Africa. În fiecare cameră erau expuse tablouri de toate mărimile cu portrete ale danezilor burghezi, pictați în postúri respectabile în toiul unor activități intelectuale precum scrisul și cititul, îmbrăcați precum lorzii și contesele. Alte tablouri înfățișau festivități de anvergură organizate în aer liber de curteni înstăriți sau partide de vînătoare la care participau numai bărbați. Prin aceste opere de artă am putut observa nu numai trecutul revăzut prin filtrul zilelor de azi, dar mi s-a oferit posibilitatea de a mă apropia de modul de viață al unei pături sociale care întotdeauna contează: protipendada burgheză a Danemarcei care rămîne întinsă pe pereții nesfîrșiți ai unui monument înscris astăzi în patrimoniul UNESCO. Nu am văzut nici o pictură în care să apară un sclav, deși peninsula nordică a continuat să traficheze oameni pentru muncă forțată din timpul raidurilor vikingilor și pînă în anul 1848 (deși Danemarca a abolit sclavia in anul 1792, legea fiind adoptată în 1803).
Străzile sînt liniștite, motoarele mașinilor produc un zgomot linear, nici o supraturare enervată și nerăbdătoare, nici un claxon prelungit în loc de înjurătură – cu alte cuvinte, în Copenhaga, lîngă parcul Amager, poți ignoara pînă și traficul.
Cînd văd un bărbat danez cu părul lung, roșcat cu șuvițe blonde, cu barba deasă și înfățișare de viking împingînd un cărucior în care stă un copil peste care plouă mărunt, așa cum se întîmplă des în lunile de primăvară în Capitală, mă gîndesc că, în orice moment, pașnicul tătic se poate transforma într-un războinic fără scrupule. Amenințarea lui Trump la adresa Groenlandei a reprezentat în mod cert o situație marcantă pentru societatea daneză. În anul 2025, americanii au trimis în repetate rînduri delegații pentru a-i convinge pe localnicii săraci să renunțe la legăturile istorice cu Danemarca. Astfel, au închiriat restaurante în care au adus cîteva sute de localnici. Le-au cumpărat mîncare și băutură, iar în timpul petrecut în restaurant au încercat să îi convingă să declare că vor să fie cetățeni americani, să se filmeze spunînd că nu mai vor să aibă de-a face cu Danemarca sau să scrie astfel de declarații. Mai mult, au promis oamenilor plata a 500.000 de dolari ca să renunțe la cetățenia daneză în favoarea celei americane și, implicit, să renunțe la apartenența lor la Uniunea Europeană. Inuiții au declinat propunerea americanilor, dar s-au exprimat în favoarea independenței totale fată de Regatul Danemarcei, precum Islanda, care și-a proclamat independența în anul 1944. În politica Groenlandei există o formațiune politică de dreapta care cere independența, chiar dacă sînt conștienți că, spre deosebire de Islanda, care are mijloacele și resursele de a se autosusține economic, Groenlanda nu are aceste posibilități. Astfel, cea mai mare insulă din lume rezistă astăzi presiunilor politice din exterior și orgoliului divizat al unor formațiuni din interior.
În momentul în care scriu aceste rînduri, Statele Unite ale Americii și Israelul bombardează Iranul și Libanul, iar Iranul bombardează țările vecine. Cineva, undeva, greșește. Ori nu mai sînt eu ancorat în realitatea vremurilor, ori liderii politici ai lumii sînt închiși într-o dimensiune a conflictului nesfîrșit. Atunci cînd deschizi conflicte pe mai multe planuri în același timp, atît interne, cît și externe, puterea politică statală devine cu atît mai greu de justificat. Pe termen lung, pe măsură ce pierderile se acumulează de o parte și de alta a economiei, devine din ce în ce mai greu să menții acordul societății pentru acțiunile tale. Chiar și o mare putere nu poate gestiona mai multe fronturi în același timp.
Mai scriu o dată: cineva, undeva, greșește. Mai ales atunci cînd, pînă recent, Danemarca și Canada, două dintre țările vizate de răpitorul yankeu de la Casa Albă, și-au disputat din 1937 pînă în 2022 granița Insulei Hans fără a recurge la acte de violență sau un alt tip de conflict. Dimpotrivă, timp de 85 de ani, aceste state și-au dăruit una alteia băuturi alcoolice, lăsate lîngă o piatră care demarca simbolic o linie terestră care separa un punct de vedere.
Alexandru Gheorghe este jurist și student doctorand în Filosofie politică și morală la Școala Doctorală a Facultății de Filosofie din București.
Credit foto: A. Gheorghe
