Pe bocancii așezați ordonat pe covorașul din fața căzii de baie se vedeau încă praful și noroiul aduse din lagărul de concentrare Dachau. Femeia goală din cadă, cu chipul obosit, surprinsă în timp ce se spală, este corespondenta de război a revistei americane Vogue, Lee Miller. Este 30 aprilie 1945. Cu doar cîteva zile înainte, pe 16 aprilie, fotografiase ororile din lagărul Buchenwald. Lee Miller a fost printre primii fotografi care au documentat ororile sistemului concentraționar nazist. Într-o telegramă adresată redactorului-șef, editoarei Audrey Withers, îi scrie celebra și sfîșietoarea rugăminte: „Vă implor să mă credeți că este adevărat!”. Imaginile terifiante aveau să o urmărească pînă la sfîrșitul vieții, iar, nu de puține ori, a încercat să își amorțească simțurile în alcool.
După eliberarea lagărului de concentrare de la Dachau, Lee Miller și colegul ei, David E. Scherman, ajung în seara zilei de 30 aprilie la München. Cei doi reușesc să obțină cazare într-o clădire veche de pe Prinzregentenplatz nr. 27. Doar svastica și monograma A.H. de pe unele obiecte trădau identitatea proprietarului. Era apartamentul lui Adolf Hitler.
Fotografia din baia lui Hitler avea să devină unul dintre cele mai puternice documente vizuale ale secolului al XX-lea. Istoricii de artă sînt în mare măsură de acord că decorul a fost aranjat de Lee Miller. Pe marginea căzii se află o fotografie care îl înfățișează pe Führer, devenit astfel, în absență, martorul scenei. Ceea ce fotografa nu știa în acel moment era că, în aceeași zi, la 30 aprilie 1945, Hitler se sinucidea la Berlin. Fotografia a fost inclusă și în retrospectiva de la Musée d’Art Moderne de Paris (10 aprilie – 2 august 2026), cea mai amplă expoziție dedicată lui Lee Miller din ultimii douăzeci de ani în Franța. Și, dacă pe unele fotografii le știam din reproducerile din cărți, m-a emoționat să văd expuse uniforma militară de corespondent de război și aparatul ei de fotografiat Rolleiflex. În galerie se regăsesc fotografii cu ea realizate de mentorul și iubitul său Man Ray, portrete făcute de Lee Miller prietenilor din cercul artiștilor suprarealiști, fotografii din lagărele de concentrare, expuse separat, într-o încăpere cu un avertisment la intrare. Mărturisesc că nu am reușit să rămîn acolo mai mult de un minut.
În expoziție am descoperit cu reala bucurie și cîteva fotografii realizate de Lee Miller în timpul celor două călătorii întreprinse în România, în 1938 și, respectiv, în 1946. Într-una dintre ele o vedem pe Lena Constante, fotografiată în 1946 dintr-un unghi înalt, în timp ce agață în atelier o marionetă reprezentîndu-l pe Hitler. Cele două artiste, Lena Constante și Lee Miller, se întîlniseră pentru prima dată în 1938. În 1938, Europa se pregătește de război. Lee Miller și viitorul ei soț, Roland Penrose, pornesc într-o călătorie cu mașina prin Balcani. Roland Penrose își amintește, în poemul suprarealist „The Road Is Wider than Long” („Drumul este mai mult larg decît lung”): „După ce am traversat Bulgaria, am ajuns în România. Ne-a încîntat sofisticata frumusețe decăzută a Bucureștilor; în ceainării poți cumpăra caviar, iar fiecare caleașcă are un violonist”. Cei doi sosiseră cu o scrisoare de recomandare din partea bunului lor prieten din Paris, artistul suprarealist Victor Brauner, adresată fratelui său Harry Brauner, etnomuzicolog de origine evreiască și membru al echipei sociologice conduse de Dimitrie Gusti.
Roland Penrose este obligat să își întrerupă călătoria. Astfel, Lee Miller, rămasă singură, începe marea sa aventură prin România, pe care avea să o documenteze fotografic și despre care va scrie, mult mai tîrziu, în 1946, într-un manuscris rămas nepublicat. Fragmente din aceste însemnări vor apărea ulterior și în paginile revistei Vogue. Iată ce scrie Lee Miller, așa cum este redat în cartea The Lives of Lee Miller, scrisă de fiul său, Antony Penrose, și publicată la Editura Thames & Hudson în 1985: „În unele regiuni din România, obiceiurile păgîne se practică, într-un mod firesc, alături de ritualurile creștine. Preotul se face că nu vede atunci cînd o mamă îndoliată pune în gura copilului mort un bănuț pentru Charon, luntrașul lui Hades, cel care te trece pe lumea de dincolo. Trei zile mama își bocește copilul. Cei mai mulți țărani au un talent nativ de a compune versuri pe loc. Toate aceste lucruri le știu încă din 1938, cînd am călătorit prin țară împreună cu Harry Brauner, director al Institutului de Cercetare Folclorică din România. În drumul meu din Grecia, prin Bulgaria, spre Varșovia, am ajuns la București. Aveam o scrisoare de recomandare de la prietenul meu, pictorul suprarealist Victor Brauner, către fratele său. Harry se afla într-o călătorie de trei luni prin țară, însoțit de o artistă pe nume Lena, avînd la ei un gramofon cu care înregistrau melodii populare. Călătoreau cînd cu trenul, cînd făcînd autostopul, cînd pe jos. Cum eu nu aveam nimic de făcut, am plecat împreună cu ei pe urmele șatrelor de țigani. Zile întregi i-am urmărit pe țigani în timp ce făceau vrăjitorii sau exorcizau diavolii dintr-un hambar. Am dansat ca indienii americani vînători de scalpuri în lumina proiectoarelor de la mașina mea, cîntînd: «Of, mor, mor… aulimika dor, dor, dor…». Am dormit în paturi cu saltele suprapuse, umplute cu pene, pe țesături lucrate de mînă care îți zgîriau pielea de fiecare dată cînd te întorceai. Puricii făceau pe tavan exerciții de sărituri și ne mușcau gleznele, lăsînd urme rozalii. Am băut cantități imense de țuică și galoane întregi de lapte bătut împotriva deshidratării. Am documentat fotografic nenumăratele fresce de pe fațadele minunate ale bisericilor din Bucovina”.
Opt ani mai tîrziu, 1946, primul an de după cel de-al Doilea Război Mondial. Între timp, Lee Miller devenise corespondent de război. A fost printre primii fotografi care au surprins ororile lagărelor de concentrare naziste de la Buchenwald și Dachau. Își începe corespondența pentru Vogue cu un îndemn devenit celebru: „Credeți-mă!”. Imaginile șocante aveau să o urmărească pînă la sfîrșitul vieții. Nu avea să se elibereze niciodată cu adevărat de ceea ce văzuse.
În căutarea ursarilor
În ianuarie 1946 revine în țara noastră. Impresiile de călătorie, aventurile și întîlnirile cu personalități de marcă, precum M.S. Regele Mihai I și Regina-mamă Elena, sau cu oamenii politici Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, le va publica în numărul din luna mai al revistei Vogue. Articolul, însoțit de zece fotografii, este primit cu entuziasm: „Prin pleoapele strînse împotriva strălucirii, zăream o întindere imensă de cîmpii înzăpezite și munți frumoși sub un cer albastru. Era România, iar un viscol tîrziu o făcuse anonimă. Transilvania, această provincie, avea oricum o naționalitate ambiguă: fiecare război o arunca de cealaltă parte a frontierei maghiare. Acum aparține din nou României, ca la prima mea vizită, în 1938. Eram rapsodică față de România. Poporul era latin, limba era inteligibilă sau, cel puțin, citibilă, dacă știai franceza sau italiana și eliminai terminația -iul a cuvintelor. În cazul în care nu știai să citești, fiecare magazin avea pe ușă desene primitive cu pulpe de porc, cîrnați, pălării, mănuși, ciocane, fierăstraie și pluguri, sau orice altceva era oferit spre vînzare. Țăranii își țes textilele cu motive tradiționale și-și brodează cojoacele cu flori. În piață poți spune exact din ce sat provine fiecare țăran după decorul broderiei de pe haină sau după culoarea și țesătura broboadelor. Îmi amintesc de Sibiu ca de un oraș misterios. Străzile au scări, clădirile au arcade, iar acoperișurile au ferestre mici, asemenea unor ochi curioși care te urmăresc. Mă gîndeam la ochii diavolului din Sibiu cînd am derapat într-o curbă abruptă și am nimerit cu mașina într-un nămete”.
Cîțiva soldați ruși o iau cu mașina lor. Cînd se reîntoarce să își recupereze automobilul, descoperă că i se furase totul, inclusiv roțile. Ajunge la București, unde îl reîntîlnește pe Harry Brauner. Ultima dată se văzuseră la Londra, unde Brauner însoțise o trupă de călușari care participa la Festivalul de Folclor de la Albert Hall. Lee suferea de fibromialgie, o boală care îi provoca dureri musculare puternice. Era convinsă că singurul tratament care o mai putea ajuta era să se lase masată, „călcată” de un urs carpatin dresat. Harry și Lee pornesc, așadar, în căutarea ursarilor dresori de animale. Nici la vechiul Hotel al Urșilor din București, care era de fapt curtea unei cafenele unde dormeau animalele, nu au avut succes. Iată ce scrie Lee Miller: „La 60 km de București, într-un loc misterios, acoperit de ceață, mai rămăsese un singur urs. Exact de ce aveam nevoie. Era iarnă și hiberna. Abia cînd s-a făcut auzit ropotul tobelor, ursul a început să danseze. Lumea venea ca la urs să vadă ce se întîmplă. Nu-mi imaginasem că magicul meu tratament va avea un asemenea public. M-au invitat să mă așez pe burtă, pe pămîntul înghețat, acoperit cu o pătură. Ei bine, eu am vrut-o! I-am arătat lui Harry cum să folosească aparatul de fotografiat, căci începeam să am îndoieli gîndindu-mă la cele peste 300 de livre ale ursului. Uitîndu-mă la ghearele bestiei, m-am gîndit că este mai bine să păstrez paltonul pe mine. Oricum îmi era frig. Ursul știa bine ce are de făcut. Mă călca pe spate, sprijinit pe cele patru labe, atît de delicat, ca și cum ar fi mers pe ouă. Fiecare labă căuta locul unde să calce fără să mă zdrobească, iar greutatea i se transfera prin mici schimbări de presiune. Cînd au început din nou să răsune tobele, s-a ridicat pe labele dinapoi și a început să îmi calce spatele înainte și înapoi. Mușchii începeau să mi se relaxeze. Apoi ursul s-a așezat cu partea lui dorsală, mare și îmblănită, pe ceafa mea și, cu mișcări blînde, s-a deplasat astfel pe tot corpul meu, pînă la genunchi și înapoi. După aceea m-am simțit minunat: flexibilă și plină de energie. Îmi puteam mișca din nou gîtul și umerii în feluri pe care le uitasem. Așadar, iată răspunsul la suferința mea”.
Lee Miller călătorește mai departe spre Sinaia. Aici predomină o atmosferă de cazinou, de schi și de grand hotel-uri. Lee este primită la Castelul Peleș de Regele Mihai și de Regina-mamă Elena, deși cei doi locuiau într-o vilă confortabilă din apropiere, după cum notează fotografa. Lee este surprinsă de apariția grațioasă a unei femei frumoase, pline de farmec și cu un excelent simț al umorului, fiind indusă în eroare de impresia greșită pe care i-o lăsaseră inițial portretele oficiale ale Reginei-mamă. S-a înțeles bine și cu Regele Mihai. „Era straniu de timid, dar curînd l-am făcut să-mi vorbească despre cele două pasiuni ale sale: mașinile de curse și fotografia. Folosea un aparat Leica și făcea totul singur, de la fotografiere pînă la developare, cu rezultate impresionante”, scrie Lee Miller. Articolul despre România din Vogue, mai 1946, se încheie astfel: „Ei spun că, dacă bei o dată dintr-un anumit izvor și asculți această muzică, întotdeauna te vei întoarce în România. Le-am făcut pe amîndouă și m-am întors de două ori”.
Veronica Kirchner este jurnalistă și realizatoarea ARTfel De Jurnal.
