Florin Stoican (n. 1976) este membru al Grupului Român de Sedimentologie, precum și al Societății Geologice din România, președintele asociațiilor Kogayon și Rețeaua pentru Natură Urbană, precum și directorul Geoparcului aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte.
A mai murit un om încercînd să hrănească un urs pe marginea Transfărășanului. Avem prea mulți urși, prea mulți oameni, prea puține păduri, munți prea mici?
Din păcate, trebuie să moară oameni ca să facem ce trebuia făcut de multă vreme. Pur și simplu, nu sîntem în stare să facem prevenție eficientă. Și mai cred că unora chiar le convine ca problemele create de urși, care sînt de fapt din vina oamenilor, să fie mereu la buletinele de știri, să alimenteze o adevărată isterie a presei și publicului cu privire la urși. Altfel nu-mi explic de ce urșii stau de ani de zile pe la Vidraru și tot auzim de turiști răniți, acum și morți. De ani de zile sînt permanent cca. zece urși gunoieri în acea zonă. Și nimeni nu face nimic nici cu urșii, nici cu idioții care-i hrănesc și vor selfie cu ei de la un metru. De ani de zile, Ministerul Mediului a alocat zece milioane de euro pentru un proiect în care e cuprinsă și realizarea în județul Brașov a unui sanctuar pentru relocarea urșilor-problemă capturați. Nu e gata încă. Tot din acest proiect trebuia făcută prima inventariere națională prin identificarea, din probe ADN, a populației de urs și distribuției acesteia, un laborator pentru aceste analize genetice și măsuri de prevenție. Inventarierea nici ea nu e gata, au apărut doar niște date preliminare. Deci nici măcar nu știm cîți urși avem și pe unde umblă ei, și fiecare își dă cu părerea despre cîți urși avem, mai mult sau mai puțin subiectiv. Adevărul e că habar n-avem cîți urși sînt în România. Avem, în schimb, la Tușnad, un model de succes care a rezolvat problema urșilor, prin măsuri de prevenție și implicarea tuturor factorilor interesați. De ce nu-l reproducem? Avem, din 2018, un plan național pentru urs. Ce s-a aplicat din el? Care sînt rezultatele? Avem niște ONG-uri care administrează de ani buni sanctuare pentru urși și centre de reabilitare pentru puii de urs. Avem alte ONG-uri care au derulat proiecte Life dedicate urșilor, cu rezultate foarte bune. Și cu toate astea nu reușim să luăm vreo zece urși de pe Transfăgărășan și sîntem tot la stadiul de păreri de toate felurile.
Acum, cu dezastrul Salinei de la Praid, mai există în România monumente ale naturii în stare critică?
Din păcate, multe, foarte multe. În general, natura este tratată mai mult ca o resursă din care poți să scoți ce îți trebuie, cît îți trebuie, fără să te gîndești prea mult la consecințe. Praid e un exemplu tipic de exploatare intensivă a resurselor naturale, fără ca nici unuia dintre cei care trăiau de pe urma salinei să îi pese prea mult ce probleme are aceasta. Salrom a exploatat sarea, a încasat taxa de vizitare și, împreună cu Apele Române, au stat pasivi deși aveau studii și avertizări cu privire la dezastrul iminent, iar cei care au trăit din turism pe lîngă salină și-au văzut de propriile afaceri. Acum suferă toți, și nu numai ei. Peste tot în țară avem natură, monumente, rezervații și parcuri naționale agresate și exploatate intensiv pentru resursele lor. În peste jumătate din parcurile naționale, pădurile se exploatează ca orice păduri, cu toții am auzit de incendii, cele mai multe provocate, din Rezervația Biosferei Delta Dunării, parte din UNESCO, dar și din Parcul natural Văcărești și alte rezervații. Avem nu numai specii endemice, dar și rezervații complet distruse, precum Lacul cu Nuferi din stațiunea 1 Mai.
La noi, mineritul și legislația și politicienii care-l susțin calcă sub șenile orice parc național, construcțiile în arii naturale protejate sînt la ordinea zilei, turismul motorizat și agresiv cu natura e promovat și susținut de către autorități și politicieni pînă la cel mai înalt nivel. Astea toate în condițiile în care România este încă una dintre țările UE cu cea mai valoroasă biodiversitate și cu o strategie de dezvoltare deșteaptă, bazată pe conservare, promovare și dezvoltare durabilă, România ar putea deveni țara care prosperă în mod sănătos pe baza acestui patrimoniu unic.
Este adevărat că vara lui 2025 este cea mai răcoroasă din restul vieții noastre?
În ultimii ani, tot așa este și datele climatice bat record după record. E clar că planetei îi e tot mai rău cu ce-i facem noi și nouă ne va fi tot mai rău cu ceea ce ne facem. Canicula, seceta, valurile de căldură alternate cu episoade de vreme extremă vor fi tot mai frecvente și tot mai puternice. Și sînt doar o parte din schimbările climatice pe care omul le provoacă. Avem nouă puncte critice, la care dacă ajungem, nu mai există cale de întoarcere și de la care declinul proceselor planetare devine ireversibil. Sîntem foarte aproape de a le atinge pe toate nouă. Ele sînt: dezghețarea permafrostului, moartea recifilor de corali, distrugerea pădurilor amazoniene, restrîngerea spre nord a pădurilor boreale, oprirea curenților oceanici ai Atlanticului de Nord, topirea calotei glaciare din Groenlanda, dezintegrarea calotei glaciare antarctice, mutarea musonilor din India și mutarea musonilor din Africa de Vest. Toate acestea vor avea efecte globale majore. De la creșterea nivelului mării la schimbarea radicală a ecosistemelor, cu cîmpuri uriașe de alge marine, de la aridizarea și deșertificarea unor teritorii la răciri accentuate ale altora, de la pierderi uriașe de biodiversitate la evenimente catastrofale mult mai dese și mai puternice, toate acestea sînt viitorul nostru și mai ales al generațiilor viitoare, cărora încă nu sîntem în stare să le facem față.
Știu că există și conspiraționiști. Eu i-aș întreba dacă înțeleg ce înseamnă schimbările climatice, nu dacă ei cred în ele, fiindcă e vorba de știință, nu de Moș Crăciun. Există un consens științific extrem de solid (climatologie, meteorologie, știința atmosferei, inginerie de mediu, chimie atmosferică, oceanografie, geofizică și geologie) care demonstrează că schimbările climatice sînt reale și cauzate în principal de activitățile umane. Sînt foarte numeroase cercetări și organizații științifice de renume mondial – inclusiv NASA, NOAA (Administrația Națională Oceanică și Atmosferică), Academia Națională de Științe a SUA, Royal Society (UK) care susțin acest lucru. În acest context, atitudinea conspiraționiștilor și a negaționiștilor climatici, mai ales cea a unor politicieni și decidenți, nu este doar iresponsabilă, ci și periculoasă.
Geoparcuri & turism
Rețeaua geoparcurilor din România este formată momentan din șase proiecte: două geoparcuri internaționale UNESCO (Țara Hațegului și Ținutul Buzăului), un geoparc aspirant UNESCO (Oltenia de sub Munte), un proiect care va deveni curînd aspirant (Carpaterra) și două proiecte noi (Dobrogea Chimerică și Gutîi-Maramureș). La ce sînt bune aceste geoparcuri și care sînt dificultățile realizării și dezvoltării lor?
Geoparcurile sînt modele de dezvoltare durabilă, dovedite viabile în peste 200 de locuri din 50 de țări ale lumii. Practic, contribuie la cunoașterea teritoriului și a patrimoniului local, la educație și cunoaștere, la promovare și dezvoltare locală, prin punerea în valoare a patrimoniului natural și cultural local, într-o manieră holistică, integrată și cu implicare reală a comunităților locale. Dificultățile punerii în practică țin de evaluarea complexă a teritoriului, de resurse, de elaborarea unei strategii de brand local și identitate locală, de a pune împreună la aceeași masă toți factorii relevanți ai comunităților implicate, de a găsi soluții viabile la problemele teritoriului.
În cazul nostru, în Oltenia de sub Munte dificultatea este una singură, anume convingerea autorităților locale pentru susținerea proiectului. Dacă în celelalte cinci județe cu geoparcuri sau proiecte de geoparc autoritățile sînt implicate ca parteneri, noi încă nu am reușit să găsim calea ca autoritățile vîlcene să o facă. Încă se tem că geoparcul le poate aduce restricții, deși toate exemplele existente dovedesc contrariul, iar autoritățile naționale le-au dat garanții oficiale că aceste restricții nu există. Dar tocmai asta înseamnă un proiect cu implicare reală a tuturor factorilor: răbdare pînă cînd toți ajungem nu numai la aceeași masă, dar să și tragem în aceeași direcție.
Conform unei evaluări sumare, Oltenia este cea mai puțin dezvoltată turistic dintre regiunile istorice ale României, deși numai în Vîlcea există cinci stațiuni – Călimănești-Căciulata, Voineasa, Ocnele Mari, Govora, Olănești –, mănăstirile Cozia și Hurezi, satul Olari, culele de la Măldărești, Muzeul trovanților de la Costești, ca să nu mai zic de podgoriile de la Drăgășani, peșterile ș.a.
Oltenia, cu mici excepții, a rămas în urmă și la promovare, și la dezvoltare turistică, așa cum este la coada multor altor clasamente ale indicatorilor economici și sociali. E o vorbă care zice că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Cam asta fac oltenii: stau și se uită la ce au, desigur se fălesc cu ce le-a dat Dumnezeu, dar așteaptă. Or, lucrurile nu se fac singure, turiștii nu dau năvală doar pentru că Oltenia și oltenii există. Ne putem compara cu Transilvania și cu orice altă regiune europeană în ce privește patrimoniul, atît cel natural, cît și cultural, dar nu facem prea multe pentru el, ba ne mai și batem joc de el cînd ne apucăm de cîte ceva.
M-a întrebat odată Charlie Ottley, care după mine a făcut pentru România mai mult decît toți politicienii români la un loc, de ce ambele mari nenorociri ale zonei montane din România, Rînca și Vîrful lui Roman, sînt în Oltenia. Și asta m-a pus pe gînduri. Tot aici avem, în schimb, și stațiunile montane abandonate de la Vidra și Voineasa, care zac în ruină de ani de zile și autoritățile nu găsesc soluții pentru ele. Asta în timp ce turismul vîlcean e înmormîntat în trecut, dependent de contractele cu casele de pensii și de asigurări de sănatate din stațiunile balneare, care cu unele excepții nu numai că au rămas fix ca pe vremuri, dar au ajuns și mai rău prin degradarea infrastructurii și haosul urbanistic. Or, asta nu are cum să ducă nici la dezvoltare, nici la creșterea calității serviciilor și diversificarea acestora. Da, s-a investit în infrastructură, avem asfalt și beton peste tot, chiar prea mult, dar fără să se țină cont de nevoile unei dezvoltări turistice, fără o viziune care nu există. În schimb, nu avem reguli de urbanism și urîtul agresează tot mai puternic peisajele naturale și culturale. Drumurile care duc la obiectivele turistice nu au piste de biciclete, nu au trotuare, la obiectivele turistice nu ai parcări, toalete, lipsesc centrele de vizitare și punctele de informare. De exemplu, la Horezu, oraș-stațiune de interes național cu două obiective UNESCO, centrul de informare a fost transformat în farmacie. Asta spune tot și este emblematic. Evenimentele locale de calitate aproape lipsesc, dar e plin de bîlciuri.
Autoritățile promovează și susțin, în schimb, evenimente agresive gen competiții enduro prin pădurile și munții județului, inclusiv prin arii naturale protejate. Aceste evenimente există la noi aproape fără control fiindcă în alte țări astfel de activități sînt permise doar în poligoane/spații special amenajate și acolo nu îndrăznește nimeni să se dea cu motorul prin pădure sau pe proprietatea altuia, fiindcă imediat primește o amendă mai mare decît valoarea motorului. La noi, toți își fac de cap pe unde au chef, culmea, cu susținerea sau toleranța autorităților de mediu și a celor locale.
Ce cărți/documentare/podcast-uri ne recomanzi pentru a înțelege mai bine natura de la noi sau în general?
Vă recomand podcast-ul Rețelei pentru Natură Urbană – Dialog pentru Natură.
Ca temă de reflecție: ce au pierdut oamenii iremediabil din relația cu natura?
Oamenii și-au pierdut tocmai conexiunea strînsă cu natura. Au ajuns să se detașeze de ea și să o vadă doar ca pe un raft cu produse puse la dispoziția lor cînd au nevoie de ele. Or, dacă nu rezolvăm asta, pierim. Oricît de dezvoltate sînt sistemele social și economic de care sîntem foarte mîndri, fără un sistem natural sănătos acestea se prăbușesc într-o clipă. Avem o grămadă de exemple din care pare că nu învățăm, le uităm repede. Îmi vine în minte un caz emblematic, din China comunistă a anului 1958: Mao Zedong a pornit una dintre cele mai absurde și devastatoare campanii din istoria omenirii: „Campania celor Patru Dăunători”. Vrăbiile au fost acuzate că „fură grînele poporului” și au fost declarate dușmani ai statului. Ordinul: exterminarea totală a vrăbiilor din China. Milioane de oameni au fost mobilizați să bată din tobe, să lovească în oale și să distrugă cuiburi. Păsările, epuizate, cădeau din cer. În doar cîteva luni, s-au ucis miliarde de vrăbii. Rezultatul a fost că, fără vrăbii, populațiile de insecte, în special lăcustele, au explodat, distrugînd recoltele. A urmat foametea. Între 1959 și 1961, China a fost cuprinsă de cea mai mare foamete provocată de om din istorie. Se estimează că între 30 și 45 de milioane de oameni au murit.
Dar sînt și schimbări mai subtile, fără sprijin dictatorial. De exemplu, pajiștile și fînețele cosite și pășunate tradițional din România sînt o adevărată comoară de biodiversitate. Din păcate, sînt tot mai rare și mai amenințate, pe măsură ce sînt tot mai puține animale și oameni care le cresc în mod tradițional. Unele se împăduresc natural, altele sînt înlocuite de exploatații agricole intensive, care folosesc utilaje, fertilizanți, pesticide. Astfel dispare încet, dar sigur un mod de viață și se schimbă radical un peisaj cultural și biodiversitatea acestuia.
Foto: Oltenia de sub Munte, Geoparc aspirant UNESCO, credit: Daniel Mirlea
