Controversa iscată în jurul piesei „Choke Me”, propunerea României pentru Eurovision 2026, readuce în prim-plan o dezbatere veche, niciodată epuizată: libertatea artistică vs. responsabilitatea socială. Criticată pentru versurile considerate „periculoase” și „imprudente”, melodia Alexandrei Căpitănescu a fost acuzată că „normalizează” strangularea sexuală.
Melodie „periculoasă”
Într-un articol al publicației britanice The Guardian, piesa „Choke Me” a fost etichetată drept „periculoasă” și „imprudentă” pentru că pare să glorifice strangularea sexuală, o „practică nesigură care poate duce la leziuni cerebrale și moarte”. Activiștii împotriva violenței sexuale au susținut că melodia, în care expresia „choke me” („sufocă-mă“) este repetată de 30 de ori pe parcursul celor trei minute, „se joacă cu viața tinerelor femei”. Piesa Alexandrei Căpitănescu include și versurile „E greu să respir”, „Vreau să mă sufoci” și „Fă-mi plămînii să explodeze”.
Clare McGlynn, profesoară de drept la Universitatea Durham și autoarea cărții Exposed: The Rise of Extreme Porn and How We Fight Back, a declarat că mesajul sexualizat repetat „sufocă-mă” „arată o indiferență alarmantă față de sănătatea și bunăstarea tinerelor femei. [...] Piesa, și alegerea ei de către România/Eurovision și promovarea ei reprezintă o normalizare nesăbuită a unei practici periculoase”. „Se joacă cu viața tinerelor femei. Dovezile medicale emergente arată că strangularea sexuală frecventă provoacă leziuni cerebrale tinerelor femei”, a adăugat McGlynn.
Controversa nu s-a limitat la mediul academic sau activist. Pe Internet, numeroși fani ai Eurovision-ului au cerut descalificarea piesei sau modificarea versurilor. Nu este pentru prima dată cînd o piesă stîrnește reacții puternice la Eurovision. Anul trecut, BBC a depus o plîngere la Uniunea Europeană de Radiodifuziune (EBU) care a dus la respingerea titlului și a versurilor piesei Maltei, din cauza unui joc de cuvinte controversat: „kant” (care înseamnă în malteză „a cînta”) suna precum „cunt” (termen care în engleză desemnează, într-un mod vulgar, vaginul).
În alți ani, organizatorii au cerut eliminarea unor termeni precum „shit” sau „pussy” din versurile unor piese participante.
Apărarea artistei: o metaforă despre emoții
În fața criticilor, Alexandra Căpitănescu a explicat că mesajul piesei trebuie interpretat la nivel metaforic, nu în cheie literală. Potrivit artistei, ideea de „strangulare” reflectă starea mentală de a fi copleșit de emoții intense și de îndoieli.
Un alt punct de vedere vine din partea youtuber-ului norvegian ESC Norway, psiholog de profesie, care consideră că piesa exploatează deliberat un subiect sensibil pentru a genera atenție: „Artista știe ce face și folosește un subiect popular și normalizat prin cultura pornografică, tocmai pentru a atrage atenția asupra acestei practici. Știe că aceasta este o tendință și că este foarte înfricoșător ceea ce se întîmplă”.
The Guardian amintește că, potrivit unor cercetări recente, mai mult de jumătate dintre persoanele sub 35 de ani au experimentat strangularea, iar aproape o treime cred, în mod eronat, că există metode sigure de a practica acest comportament. Aproape jumătate dintre respondentele unui sondaj au declarat că au suferit de anxietate în timpul sau după astfel de experiențe. Potrivit lui McGlynn, „deranjant” este că „normalizarea acestei practici le face să simtă că trebuie să o facă, în ciuda convingerii interioare că nu e corect”.
Arta sub interogatoriu
Dezbaterea dintre intenția artistică și recepția publică nu este nici nouă, nici specifică unui singur gen muzical. Istoria muzicii este, de fapt, plină de momente în care artiștii au fost acuzați că depășesc limitele decenței, că glorifică violența, sexualitatea sau obsesiile.
Puține exemple ilustrează acest mecanism mai bine decît trupa germană Rammstein care, încă de la început, a atras atenția prin versuri și show-uri care explorează teme sensibile și adesea tabu, precum sado-masochismul, sexualitatea, incestul, abuzul, necrofilia sau canibalismul. Controversele legate de Rammstein au izbucnit puternic în 1998, odată cu lansarea videoclipului piesei „Stripped”, care includea imagini din filmele regizoarei Leni Riefenstahl, cunoscută pentru legăturile sale cu propaganda celui de-al Treilea Reich. Alegerea imaginilor a generat reacții dure în presa germană, fiind interpretată de unii critici ca o posibilă asociere cu ideologia nazistă. Suspiciunile au fost amplificate de estetica trupei și de stilul lor provocator, însă membrii Rammstein au respins vehement aceste acuzații.
În 1999, în timpul unui turneu în Statele Unite, trupa a ajuns din nou în centrul atenției după un concert din Massachusetts, unde solistul Till Lindemann și Christian „Flake” Lorenz au fost arestați pentru „comportament obscen”. Incidentul a avut loc în timpul interpretării piesei „Bück Dich” („Apleacă-te“), cînd pe scenă a fost simulat un act sexual explicit, moment care a șocat publicul american.
Nici în Germania lucrurile nu au fost mai liniștite pentru trupă. Unele dintre piesele lor au fost interzise sau cenzurate din cauza conținutului considerat ofensator sau dăunător pentru tineri. Un exemplu este piesa „Ich tu dir weh” („Îți fac rău“) a cărei reprezentare scenică a fost criticată și restricționată, autoritățile considerînd că promovează comportamente inadecvate și violente. În fapt, versurile piesei evocă seducția răului: cu cît te urăsc mai mult, cu atît mă iubești mai mult.
Controversele nu s-au oprit aici. Lansarea piesei „Wiener Blut” („Sînge vienez“) a readus trupa în atenția criticilor, din cauza referințelor la cazul real al lui Josef Fritzl, un bărbat austriac condamnat pentru abuzuri sexuale asupra propriei fiice timp de decenii. Alegerea unui subiect atît de sensibil a fost percepută de unii drept o provocare inutilă, în timp ce alții au văzut-o ca pe o reflectare brutală a realității. În fața acuzațiilor, Rammstein a susținut că nu promovează ideologii extremiste și că mesajele lor nu trebuie interpretate literal. Trupa a subliniat orientarea sa politică de stînga și a lansat chiar piesa „Links 2-3-4” pentru a clarifica poziția lor și a respinge orice asociere cu fascismul sau nazismul. În ceea ce privește conținutul explicit al versurilor, membrii trupei au declarat că acesta nu face decît să reflecte aspecte ale societății contemporane, oricît de incomode ar fi acestea.
Un alt exemplu clasic este Marilyn Manson, care a fost acuzat în repetate rînduri că promovează satanismul, violența și coruperea tinerilor. După tragedia de la Columbine din 1999, o parte a opiniei publice și a presei a încercat să lege muzica lui de comportamentele violente ale adolescenților. Versurile sale, pline de simbolism întunecat și critică socială, au fost adesea interpretate literal, ceea ce a alimentat scandalurile. În zona hip-hop, Eminem este probabil unul dintre cele mai controversate nume. A fost criticat pentru misoginism, violență și limbaj explicit, mai ales în primele sale albume. Piese precum „Kim” sau „Stan” au stîrnit reacții puternice, însă Eminem a susținut constant că versurile sale sînt o formă de catharsis, nu un îndemn la comportamente reale. Un alt caz emblematic este 2Pac, ale cărui versuri despre violență, rasism și viața din ghetouri au fost interpretate de unii drept glorificare a criminalității. În realitate, multe dintre piesele sale erau profund sociale și reflectau experiențele dure ale comunităților marginalizate. În rock, Ozzy Osbourne și trupa sa Black Sabbath au fost acuzați că promovează ocultismul și satanismul. De fapt, multe dintre piesele lor erau avertismente sau reflecții asupra răului, nu glorificări ale acestuia. Totuși, estetica întunecată a fost suficientă pentru a genera o reală panică morală în anii ’70 și ’80.
Mai aproape de zona industrială și shock-rock, Nine Inch Nails a fost criticată pentru versuri despre depresie, autodistrugere și alienare. Albumul The Downward Spiral a fost considerat de unii prea întunecat și periculos pentru publicul tînăr. În zona pop, Madonna a fost o figură constant controversată, mai ales pentru modul în care a abordat sexualitatea în versuri și videoclipuri. Piesa „Like a Prayer” a stîrnit reacții puternice din partea instituțiilor religioase și a publicului conservator. Mai recent, Billie Eilish a fost criticată pentru temele întunecate din muzica sa, inclusiv depresia, moartea sau anxietatea, unii considerînd că ar putea influența negativ adolescenții. Totuși, alții văd în muzica ei o formă de sinceritate necesară pentru generația actuală.
Harta abisurilor umane
Controversa din jurul piesei „Choke Me” nu este, în fond, despre o melodie. Este despre frica de a expune tabuuri. Despre puritanism și nesăbuința de a judeca arta cu aceleași măsuri cu care judecăm un discurs public. Una dintre cele mai frecvente erori ale epocii noastre este confuzia dintre a reprezenta și a promova. Faptul că o operă artistică evocă un gest, o dorință, o deviație nu înseamnă că o legitimează. Literatura, teatrul, muzica de calitate au fost dintotdeauna teritorii ale excesului, ale umbrei, ale neliniștilor umane.
Dacă arta ar fi obligată să redea doar ceea ce este „sigur”, „sănătos” și „corect”, am rămîne, de fapt, sub un glob de sticlă, privind imaginea unei lumi înfășate în roz. Și n-ar mai fi existat tragediile grecești. Dostoievski n-ar mai fi fost publicat. Shakespeare n-ar mai fi identificat umbrele sufletului uman. Fără artiștii care explorează genunile sufletului n-am mai recunoaște pe stradă violența, vina, obsesiile din lume (și din sufletul nostru). Și nu am avea anticorpii necesari pentru apărare.
Pînă la urmă, arta nu este manual de bune practici. Este o hartă a abisului uman. Și nu arta trebuie să devină „responsabilă”, ci oamenii să devină mai conștienți.
Credit foto Alexandra Căpitănescu, YouTube
