Într-o țară unde prea multe fete devin mame înainte de a-și termina copilăria, România face un pas decisiv: o lege care pedepsește căsătoriile forțate. Inițiatorii o consideră o formă de protecție a celor vulnerabili, criticii se tem că ar putea zdruncina tradiții vechi. Dar între libertate și obicei, între dreptul la demnitate și cel la identitate culturală, se ridică o întrebare esențială: unde se termină tradiția și unde începe abuzul?
O lege care pedepsește căsătoriile forțate
În România, fenomenul căsătoriilor şi convieţuirilor forţate, mai ales în rîndul fetelor minore sau al femeilor vulnerabile, a fost semnalat de mai multe organizaţii neguvernamentale ca fiind o formă gravă de abuz asupra drepturilor omului. Potrivit datelor oficiale, țara noastră se situează printre primele locuri în Uniunea Europeană în privința numărului de mame minore, o realitate care reflectă atît lipsa educației sexuale și juridice, cît și absența unor instrumente legale ferme. Această situație a generat o presiune tot mai mare asupra autorităților pentru intervenție legislativă clară și eficientă.
Recent, un pas important spre combaterea acestor abuzuri s-a făcut printr-un proiect de lege care incriminează căsătoria și conviețuirea forțate, inițiat de ministrul Mediului, Diana Buzoianu (USR), în colaborare cu ministrul Muncii, Petre Florin Manole (PSD), și deputata Corina Ene (PSD). Propunerea legislativă urmărește să ofere protecție reală victimelor, în special fetelor tinere, și să tragă la răspundere pe cei care transformă căsătoria într-un act de violență și control. Inițiativa, anunțată în luna octombrie, propune pedepse cu închisoarea între 3 și 7 ani pentru cei care constrîng o persoană să se căsătorească sau să intre într-o relație asemănătoare celei dintre soți. Vorbim despre o premieră pentru legislația românească, unde pînă acum nu exista o definiție clară a căsătoriei forțate în Codul Penal, ceea ce făcea dificilă sancționarea acestor fapte.
Potrivit proiectului, fapta devine infracțiune atunci cînd este comisă prin constrîngere, răpire, abuz de autoritate, inducere în eroare sau exploatarea vulnerabilității victimei. De asemenea, sînt vizate cazurile în care se oferă bani ori alte foloase în schimbul consimțămîntului sau cînd se obțin autorizări frauduloase pentru a legaliza o astfel de uniune. În situațiile agravante, precum folosirea unei arme, administrarea de alcool sau droguri, ori dacă victima se află în grija făptuitorului, pedepsele pot fi majorate.
„Legea nu vizează minoritățile, ci protejarea femeilor și fetelor”
Ministrul Mediului, Diana Buzoianu, a explicat că proiectul nu are nici o legătură cu minoritățile etnice, ci cu protejarea victimelor abuzurilor. „E o lege care se va asigura că protejează mii de fete și femei, majoritatea absolută a victimelor acestor abuzuri. Responsabilitatea noastră e să avem o Românie sigură pentru copii”, a scris Buzoianu într-o postare pe Facebook, însoțită de imaginea unui protest organizat la Tîrgu Jiu împotriva proiectului. Deputata a remarcat, totodată, un detaliu elocvent: la protestul organizat pentru „dreptul fetelor minore de a fi logodite” nu se aflau femei, ci doar bărbați. „Hai să ne uităm împreună la această poză: numărați femeile din această poză, femei care au ieșit să protesteze că nu mai pot fi «logodite» de familiile lor, fete de 13-14-15 ani. De ce oare credeți că sînt numai bărbați adulți?”, a întrebat retoric Buzoianu.
La rîndul său, Petre Florin Manole, ministrul Muncii, a declarat că inițiativa a fost semnată de parlamentari din toate partidele, subliniind că „legea trebuie să fie o barieră în calea abuzurilor”. Provenind dintr-o comunitate de romi, Manole a vorbit deschis despre nevoia de a corecta prin lege tradițiile nocive: „Există încă multe comunități în care aceste lucruri se întîmplă și nu este normal. Dacă nu se corectează prin educație, atunci trebuie să intervină legea. [...] A fost şi este foarte dureros pentru mine ca rom să simt că este necesar să facem asta”.
Prin acest proiect, România încearcă să-și aducă legislația în linie cu Convenția de la Istanbul, tratatul Consiliului Europei care obligă statele semnatare să incrimineze orice formă de constrîngere la căsătorie. Pînă acum, lipsa unei incriminări explicite a permis perpetuarea fenomenului, iar victimele erau adesea lăsate fără protecție juridică. În Uniunea Europeană, vîrsta legală pentru căsătorie este, în general, 18 ani, însă numeroase țări mențin excepții pentru cazuri considerate „speciale”, cum ar fi acordul părinților sau al instanței. Organizații internaționale precum Girls Not Brides și UNFPA avertizează însă că aceste derogări ascund realități de coerciție și manipulare. Eliminarea lor completă ar fi, potrivit acestor organizații, singura cale de a preveni efectiv căsătoriile timpurii.
Italia și alte exemple europene
În Italia, fenomenul căsătoriilor forțate este recunoscut, dar cadrul legislativ rămîne insuficient. Deși țara are o legislație modernă privind protecția femeilor, nu există o definiție clară a „căsătoriei forțate”. În anumite condiții, minorii se pot căsători cu aprobarea autorităților, iar rapoartele arată că peste o treime dintre victime sînt fete sub 18 ani. Lipsa unui sistem de monitorizare eficient face dificilă combaterea fenomenului.
În Regatul Unit, modelul de intervenție este mai avansat. Există o unitate guvernamentală specială, Forced Marriage Unit, care în 2023 a gestionat 283 de cazuri confirmate sau suspectate de căsătorii forțate. Abordarea britanică combină legea penală cu protecția socială, iar autoritățile pot emite ordine de protecție care interzic plecarea din țară a unei persoane aflate în risc de căsătorie forțată.
În Europa Centrală și de Est, problema rămîne acută. Raportul UNFPA arată că România, Bulgaria și Albania se confruntă cu practici persistente de „căsătorii de copii”, mai ales în comunități sărace sau tradiționale. În aceste cazuri, lipsa educației, sărăcia și presiunea socială creează un cerc vicios din care fetele nu pot ieși.
Prin acest proiect, România ar deveni una dintre puținele țări europene care incriminează clar căsătoria și conviețuirea forțată, nu doar cînd implică minori, ci și în cazul adulților constrînși. Inițiativa are sprijinul mai multor ONG-uri, precum E-Romnja, Centrul FILIA și Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor, care consideră că legea este „o necesitate morală și juridică”. Pentru aceste organizații, legea nu este doar un instrument de pedepsire, ci un mesaj de solidaritate cu victimele. Este o formă de recunoaștere a faptului că o parte a societății a fost ignorată prea mult timp, femeile și fetele reduse la tăcere de tradiții, frică sau dependență economică.
O lege care protejează sau o lege care „răstoarnă” tradiții?
Proiectul ridică însă o întrebare dificilă: este aceasta o lege care încalcă tradițiile unor comunități sau una care apără demnitatea umană? Susținătorii inițiativei spun că nici o tradiție nu poate justifica abuzul. Căsătoria, prin definiție, trebuie să fie un act al libertății, nu o obligație impusă de familie, sărăcie sau cutumă. Dincolo de textul legii, este vorba despre redarea demnității unor fete care nu au avut niciodată dreptul de a alege. Pe de altă parte, criticii invocă riscul ca o astfel de lege să fie percepută drept o ingerință în viața unor comunități cu reguli vechi, unde „logodna timpurie” e considerată o formă de continuitate culturală, nu de constrîngere.
Întrebarea rămîne: unde se termină tradiția și unde începe abuzul? O întrebare care ar trebui să incomodeze. De cîte ori o comunitate invocă tradiția pentru a justifica o practică dureroasă, apare tentația de a închide ochii. „Așa s-a făcut dintotdeauna” devine o scuză perfectă pentru perpetuarea suferinței. Dar o tradiție care rănește mai este tradiție sau devine violență legitimată prin obicei?
Căsătoria forțată nu e doar un act ilegal, ci și o condamnare tăcută: o copilă căreia i se ia dreptul de a-și alege viața, un destin hotărît de alții. În spatele cuvintelor aparent nobile „onoare”, „rînduială”, „cutumă” se ascunde adesea o formă de control, nu de cultură.
Bineînțeles, respingerea tradițiilor în bloc nu e o soluție. În multe comunități, obiceiurile țin de coeziune, identitate și respect față de trecut. Problema apare atunci cînd tradiția nu mai servește oamenilor, ci oamenii ajung să-i servească ei. Orice tradiție vie trebuie să se poată privi în oglindă, să-și pună întrebarea dacă onorează libertatea sau o ucide.
Poate că această lege nu vine să distrugă tradițiile, ci să le purifice. Să le desprindă de umbrele abuzului și să redea sensul autentic al comunității: grija, respectul și demnitatea fiecărui membru. Pentru că adevărata tradiție nu înseamnă să repeți orbește ce au făcut strămoșii, ci să alegi, conștient, ce merită dus mai departe.
.jpg)
