Uneori, cele mai grave lucruri nu se întîmplă brusc, ci foarte încet. Nu te trîntesc la pămînt, ci se așază peste tine zilnic, tăcut, insistent, ca un strat de praf. Precum prăbușirea educației în România. Nu a fost un cutremur care a dărîmat o casă, ci o infiltrare constantă de ignoranță în fundație. O scurgere lentă de sens, de înțelegere și de responsabilitate. Recent, ministrul Educației, Daniel David, a arătat dimensiunea reală a acestei probleme: în prezent, din cauza educației precare, avem de-a face cu „o problemă de securitate națională”.
„Nous voulons... o încetare a focului”
Cînd fostul candidat la președinție George Simion a fost invitat de o televiziune franceză, acesta a încercat să vorbească în limba lui Molière. O catastrofă, care pe nedrept a fost asemănată cu franceza coanei Chirița. Chirița Bîrzoi era un personaj, o caricatură, o parodie a micii boierimi ridicole, cu un limbaj de salon franțuzit (precum „bonjurică, cher ami!”). Și în nici un caz, Chirița nu a luat nota 10 la examenul de limbă franceză la Bac.
Simion nu s-a dat bătut nici după „Nous voulons... o încetare a focului”, spusă la emisiunea televiziunii CNews, ci a recidivat fără ezitare și într-o conferință de presă organizată cu jurnaliști francezi, ca și cum ar fi fost convins că greșeala e o formă de autenticitate În timpul conferinței a vorbit în mare parte în limba engleză, pe care o stăpînește, ce e drept, mai bine, precum mulți români care au învățat engleza din filme și de pe Internet, însă a încercat s-o mai rupă și pe franceză. Și a rupt-o de tot: „Un coup d’État qui a passé en Roumanie”. Bineînțeles, dacă nu ai exercițiul vorbirii într-o limbă străină, poți să uiți cuvinte, poți să pierzi fluența discursului și să nu-ți vin formulele în mod firesc, precum firesc ar fi fost să spună: „Un coup d’État a eu lieu en Roumanie” sau „Un coup d’État s’est produit en Roumanie”. Însă dacă ai trecut de un examen important, cu notă maximă, sigur nu ai cum uita că, în acest context verbul, passer cere auxiliarul être, nu avoir, ceea ce nu e o subtilitate academică, ci o regulă de bază, predată în primii ani de studiu.
Exemplul lui Simion aruncă o lumină crudă asupra educației din România. Elevii învață pe dinafară, dar nu înțeleg și, drept urmare, informația nu se fixează, ci folosește atît cît să fie luat un examen. Bifează teme, dar nu sînt încurajați să pună întrebări. Sînt notați, dar nu stimulați. Sistemul funcționează astfel pe un troc grotesc: îți dau o notă, tu îmi dai liniște, fără să se ia în considerare faptul că, la final, avem generații de absolvenți care poate că știau să recite o formulă în școală, însă în viață nu mai știu cum să o folosească. Care știu că există ecuații, dar nu și că viața e o ecuație cu multe necunoscute.
Educația precară, risc de siguranță națională
De ce a ajuns educația românească o vulnerabilitate strategică și ce putem face înainte de a fi prea tîrziu? Recentul raport prezentat de ministrul Daniel David este poate cel mai sincer diagnostic formulat în ultimele decenii asupra prăpastiei în care alunecă educația românească. Cu un abandon școlar îngrijorător, cu un analfabetism funcțional în creștere și cu o incapacitate sistemică de a forma cetățeni capabili să gîndească, să aleagă și să creeze, școala noastră a pierdut busola.
Educația nu mai reușește să transmită nici măcar cele opt competențe-cheie de bază, recunoscute la nivel european: de la gîndirea critică la competențele digitale sau cele civice. În schimb, produce generații care memorează fără să înțeleagă, care iau note fără să dobîndească sens și care termină liceul fără a putea citi coerent un text sau rezolva o problemă practică.
Raportul nu menajează nici sistemul universitar, nici cercetarea. Arhitectura actuală a Cercetării-Dezvoltării-Inovării (CDI) este descrisă ca fragmentată, necoordonată, demotivantă și „vulnerabilă la exodul creierelor”. România, deși a șasea țară a Uniunii Europene ca mărime a populației, produce mult prea puțină cunoaștere științifică originală, iar dintre cele cîteva rezultate notabile, prea puține poartă amprenta românească. Sîntem, în esență, o națiune care importă idei, dar nu le creează. Care caută soluții în afara frontierelor, pentru că le-a abandonat în interiorul său.
Raportul prezentat de ministrul David vorbește despre nevoia unui sistem care nu doar să transmită cunoștințe, ci să formeze cetățeni apți să învețe pe tot parcursul vieții. Absolvenți care nu rămîn blocați în informația primită în liceu sau facultate, ci care știu cum se produce știința, cum se naște inovația, cum se cultivă discernămîntul. Este o invitație tîrzie, dar necesară, de a muta centrul de greutate al educației de la conținut la sens, de la repetiție la gîndire, de la memorare la aplicare.
Ignoranța voit impusă, o strategie?
În democrație, votul fiecărui cetățean cîntărește egal. Însă, dacă aproape jumătate dintre liceeni nu pot aplica informațiile în viața reală, înseamnă că democrația noastră se sprijină, din ce în ce mai fragil, pe un electorat tot mai lipsit de instrumente de discernămînt. Faptul că nivelul educațional a devenit o vulnerabilitate de securitate națională nu e o metaforă. E o realitate. O populație needucată este ușor de manipulat, fiind mai expusă la decizii greșite care pot afecta stabilitatea unei întregi societăți.
Cum îți aperi democrația dacă majoritatea nu înțelege cum funcționează aceasta? Cum combați manipularea dacă oamenii nu pot distinge între fapte și opinii? Cum mai putem vorbi despre implicare civică, despre spirit critic, despre participare conștientă, cînd mulți dintre cei care votează nu reușesc să înțeleagă complet nici măcar ce li se propune? Și nu pentru că ar fi „leneși” sau „dezinteresați”, cum folosim prea adesea aceste replici facile, ci pentru că nimeni nu i-a învățat cum să gîndească. Doar să reproducă mecanic formulele pe care le aud cel mai des.
Educația este prima linie de apărare a unei națiuni. Și atunci cînd linia aceasta cedează, nici celelalte, economia, sănătatea, cultura, politica, nu vor mai avea nici un sprijin.
Analfabetismul funcțional
Potrivit recentului Raport Național privind Alfabetizarea Numerică, realizat de Asociația pentru Valori în Educație (AVE România) și Brio, peste o treime dintre elevii din România sînt afectați de analfabetism numeric, iar 16% din aceștia întîmpină dificultăți semnificative. Cu alte cuvinte, acești elevi nu au capacitatea de a înțelege, interpreta și utiliza în viața de zi cu zi informații matematice. Raportul mai arată că analfabetismul numeric crește constant, pe parcursul școlarizării. Dacă la clasele primare există o medie de 25%, la clasele gimnaziale aceasta este de 36%, iar la liceu media atinge 46%. Raportul mai notează diferențele în funcție de oraș și rural. „S-au observat diferențe crescute ale analfabetismului funcțional numeric în funcție de mediul de proveniență. Astfel, elevii din mediul rural prezintă cele mai ridicate niveluri de analfabetism numeric, 58,16%, în timp ce elevii din urbanul mare înregistrează cele mai scăzute niveluri, de 22,23%. În ciclul primar, analfabetismul numeric este deja foarte ridicat în rural (42,86%), comparativ cu urbanul mare (15,45%). Diferențele persistă și se accentuează pe măsură ce elevii avansează în ciclurile următoare, de gimnaziu și liceu”, se arată în raport.
Referindu-se la cifrele prezentate în acest raport, ministrul Educației, Daniel David, a reacționat: „Mie mi se pare că noi predăm mult, prost şi foarte centralizat. Şi ar trebui să gîndim ce facem, pentru că este inacceptabil ca în clasa a XII-a să ai spre 50% oameni care au această formă de analfabetism funcţional în zona numeraţiei. Este ceva de neacceptat pentru o şcoală”.
Mai e ceva de salvat?
Educația, în forma ei autentică, este un scut. Împotriva manipulării, a extremismului, a gîndirii uniformizate. Analfabetismul funcțional este tocmai fisura în acest scut. Prin ea pătrund manipulările, discursurile goale, liderii care urlă pentru că vor să asurzească gîndirea. Și de aici încep rupturile.
De ani buni, de fiecare dată cînd apare un raport de acest gen, ridicăm din umeri, oftăm și mergem mai departe. A devenit un reflex național, o formă de resemnare birocratică: „Da, e grav. Dar ce putem face noi?”. Doar că acum, poate mai clar ca niciodată, nu mai vorbim doar despre o problemă de sistem. Vorbim despre o bombă cu ceas în inima societății.
Situația poate fi salvată, însă nu prin proiecte de fațadă, precum „România educată”, sau reforme scrise pe colțul biroului, ci printr-un efort național, care începe cu recunoașterea problemei și continuă cu o schimbare reală și voită în întreaga societate, de la modul în care se predă, se învață, se evaluează și pînă la modul cum propagăm educația în societate. Cum încurajezi cultura prin mass-media? Cum sprijini consumul de carte? Cum atragi oamenii, din fața ecranelor de telefon, în sălile de teatru?
Pînă la urmă, întrebarea nu e dacă educația noastră mai poate fi salvată, ci dacă avem voința necesară să o facem. Nu pentru olimpici. Nu pentru elite. Ci pentru fiecare copil care intră în clasă cu o curiozitate vie și iese, patru ani mai tîrziu, cu o minte goală și cu o inimă obosită, avînd iluzia că a luat notă maximă la Bac.
.jpg)
