În urmă cu cîteva luni publicam în revista Dilema (20 martie 2025) articolul „Pacea periculoasă” în care insistam pe nemulțumirea în creștere a cetățenilor față de clasa politică și modul de funcționare a instituțiilor. Lumea vorbea deja despre dificultățile menținerii unui anumit nivel de trai, diminuarea salariilor și a pensiilor, reducerile de personal în multe domenii, restructurările unor instituții. Siguranța și ordinea socială erau trecute pe plan secund pentru că teama de a rămîne fără bani și perspectiva pierderii locurilor de muncă devenise obsesivă. Mass-media venea zi de zi cu analize și dezbateri sumbre, toate acestea generînd o confuzie extinsă. Păturile sociale defavorizate se uitau cu ostilitate către cele privilegiate de-a lungul timpului și care, acum, le priveau nepăsător din locuri de vacanțe exotice. Această ambianță socială am numit-o pace periculoasă după Jacques Freymond, care o definea ca fiind „vulnerabilitatea unei țări la amenințări interne non militare” (Politique étrangère, nr. 3/1987).
De atunci pînă acum lucrurile nu s-au ameliorat. Ceea ce părea că va domoli temerile populației – noul Parlament, noul prim-ministru, componența Guvernului – nu a dus la clarificarea cauzelor care au generat dificultățile bugetare, iar problemele sociale urgente precum violența, drogurile, averile greu de justificat ale multor demnitari, criza spitalelor și azilurilor, calitatea învățămîntului, continuarea incertă a programelor cu bani din PNRR și altele nu au dispărut. În acest context supraaglomerat, mass-media și mai ales marile posturi de televiziune au devenit o platformă de analiză severă a problemelor sociale și a unor persoane cu putere de decizie numite de puțin timp care nu vedeau soluțiile, etapele de implementare și nici costurile implicate pentru soluționarea problemelor. Dificultățile se amplificau și cetățenii ieșeau în stradă, manifestau destul de agresiv în fața unor ministere. Pe culoarele Parlamentului, liderii politici și noii miniștri erau interpelați insistent de ziariști, iar dacă evitau să răspundă întrebărilor, comentariile acestora deveneau tăioase.
Schimbările politice odată încheiate generau așteptări pozitive din partea publicului larg, dar rezultatele întîrziau. Lipsa resurselor bugetare, previziunea că băncile străine nu vor mai împrumuta România, mărirea taxelor și a impozitelor, creșterea prețurilor la alimente, numărul mare de vîrstnici cu resurse scăzute, valul de crime violente etc. au devenit subiecte zilnice în emisiunile de seară la televizor. La toate acestea se adăugau „descoperirea” corupției îndelungate la personalități de top, averi acumulate și imposibil de justificat, interlopi care își etalau dominarea în orașe și sfidarea sistematică a poliției și Justiției (fiul unui interlop spunea unor jurnaliști că, la o adică, „Merg la pușcărie ca la cofetărie”). Iată că și ultima instituție autoritară, penitenciarul, nu mai poate genera nici teamă, nici rușine, nici renunțare la cariera infracțională. Un deținut îmi spunea odată că mai ușor intri într-o bandă decît într-o firmă de construcții. Interlopii nu se mai ascund, și-au creat o lumea a lor și sfidează prin lux. Și asta în condițiile în care criminalitatea, în toată lumea, amplifică toate disfuncțiile instituționale și sociale.
Cred că în toamnă evenimentele de mai sus vor evolua spre o criză majoră. Să nu uităm că tot mai des auzim amenințarea cu greva generală. În ochii cetățenilor, statul a fost considerat întotdeauna capabil să prevină dificultățile de orice fel, să le protejeze drepturile, să întărească instituțiile, să mențină un echilibru între păturile sociale. Acum, însă, credibilitatea sa e pusă la îndoială. Cei care formulează revendicări sînt membrii unor organizații non-guvernamentale, profesioniști în lobby, juriști, asociații, membri ai societății civile care arată discrepanța dintre ceea ce afirmă elitele și realitatea gravității problemelor de interes public ținute la vedere de posturile de televiziune. Ca urmare, îngrijorarea oamenilor obișnuiți crește, experții descriu traiectoriile și factorii care, neluați în seamă cu ani în urmă, au generat dificultățile de acum, unele partide agită spiritele, altele fac alianțe nepotrivite care se desfac rapid, negocierile la diverse niveluri nu rezolvă problemele stringente.
Imaginile dramatice ale unui eveniment prezentat de mass-media fac publicul să reacționeze intens la riscurile colective care puteau fi anticipate, care creează panică și revoltă cînd ajutoarele întîrzie să ajungă la cei aflați în nevoie (vezi situația din Praid și din Broșteni). Dacă se alătură și politicieni, problema în cauză crește în importanță. Se vorbește mult despre prosperitate, dar ea este condiționată de trei „obiecte sociale” care asigură securitatea și mîndria persoanei: locul de muncă, banii și locuința. Pierderea unuia din aceste obiecte duce la precaritate, la doliu psihologic, la prăbușirea mediului de viață. De reținut că precaritate înseamnă și sărăcie, lipsă de bunuri, nesiguranță, pierderea încrederii, anularea viitorului, dar și dependența de voința cuiva sau de împrejurări neașteptate. Această ultimă semnificație este cea mai importantă pentru fiecare cetățean în perioadele de schimbări sociale. Dacă un psihiatru consultă un șomer se gîndește mult dacă are în față un depresiv sau un disperat. Clinica degradării ia forma suferinței ascunse, a excluziunii, respingerii, mîniei tăcute, tristeții trăite ca traumă. Medicul va pune diagnosticul de depresie știind că cel de disperare înseamnă o psihiatrizare a precarității.
Marele criminolog român V.V. Stanciu scria într-unul din articolele sale un adevăr trist: Statul lasă omul să ajungă în catastrofă și apoi își propune să-l ajute. Oamenii care ajung în această situație nu mai au pretenții, ci doar rugăminți…
Florian Gheorghe a fost director al Penitenciarului Rahova.
Credit foto: Wikimedia Commons
